Un cuplu tânăr, fericit, de oameni cu adevărat dăruiţi Bisericii, dăruiţi în curăţenie, cu simplitate existenţială, îşi lasă viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Iar Acesta îi binecuvântează cu amândouă mâinile Sale. Îl întâlnesc pe Părintele Porfirie, cunoscutul şi luminatul sfânt al zilelor noastre, care le îmbrăţişează viaţa, cu fiecare amănunt al ei.
Acest Părinte li se face scut de apărare în faţa oricărei primejdii, pavăză în faţa oricărei ameninţări; rugăciunea sa le zădărniceşte orice piedică. Dumnezeu le dăruieşte cinci prunci plini de har şi de bucuria vieţii: două fete şi trei băieţi. Cea mai mare dintre aceştia este o fată, Eva – o fiinţă plină de talent şi înţelepciune, cu o inteligenţă de om matur. Avea trăsături cereşti şi un comportament plină de dulceaţă. Era iubită de toţi cei din jur. A ajuns la vârsta de doisprezece ani – un adevărat înger! „Cu cei ce Îl iubesc, Dumnezeu împreună lucrează spre bine” – aşa credeau, în chip tainic, părinţii şi Îl slăveau pe Dumnezeu: „Doamne, ce binecuvântare!”
Brusc, într-o zi, cum traversa Eva fără de grijă strada din faţa biroului tatălui său, un autovehicul scăpat de şofer de sub control aduce neaşteptatul în drumul netulburat până acum al familiei: trimite copila la spital, iar de acolo în lumea unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci doar viaţă fără de sfârşit! Eva, fără să înţeleagă cineva cum şi de ce, în doar câteva clipe, s-a aflat în Raiul lui Dumnezeu, scufundându-şi însă părinţii cei nepregătiţi în iadul durerii şi al insuportabilei răsturnări a vieţii… Era ca şi cum ar fi dispărut Dumnezeu din faţa lor! Părintele Porfirie s-a făcut părtaş cu multă dragoste la durerea lor, stăruind cu multă discreţie asupra marii dragoste a lui Dumnezeu, pe care el însuşi o exprima şi o trăia cu multă bunătate, credinţă şi iubire – împrăştiind orice fel de îndoială şi gând greşit despre Dumnezeu…
Timpul curge. Ceilalţi copii cresc şi, prin creşterea şi darurile lor, umplu viaţa îndureratei mame cu o fericire umbrită de durere, iar viaţa tatălui cu smerenia acceptării voii dumnezeieşti. Sprijinul lor este a doua fată, Despina. O fiinţă cu totul diferită de Eva. În continuă mişcare, plină de viaţă, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Răspândeşte în jurul ei doar bucurie, nădejde, fericire, strălucirea nevinovăţiei celei lipsită de griji şi probleme. Ai impresia că astfel de fiinţe nu au nici o legătură cu păcatul, cu bolile, cu moartea. Când vii în contact cu ele, uiţi tot ce este negativ, orice primejdie, orice este întunecat.
Într-o zi de primăvară, familia întreagă se află la o mănăstire din Epir, lângă graniţă. Un prieten de familie se făcea monah. Era un pic jucăuş şi şugubăţ, prieten bun al copiilor, om simplu şi inimos. Toată atmosfera este o mare bucurie, încărcată de un şi mai mare har. Despina se bucura şi ea. Toate sunt atât de frumoase, atât de dumnezeieşti, încât nimic nu poate păta această bucurie! Ar părea cu neputinţă!
Iată, însă, că nimic nu este cu neputinţă! La patru zile după tunderea în monahism, eram în Atena, când primesc un telefon incredibil din partea unui prieten dentist.
– Ţine-te bine, părinte, n-o să crezi ce vei auzi!
– Ce se întâmplă, ia zi?, răspund eu.
– Despina are de câteva zile o durere la o măsea, în partea dreaptă. Nimic neobişnuit; am zis să facem investigaţii după întoarcerea lor din Epir. Am făcut şi o actinografie şi sunt aproape sigur că e vorba de o formă de cancer al osului mandibulei! Nu-mi vine să cred!
Eu ştiam ce înseamnă acest lucru: eliminarea mandibulei, înlocuirea ei cu un os de la bazin, terapii dureroase, bunăstarea vieţii distrusă în mod tragic – iar, dincolo de toate, procentul de supravieţuire era de 10% şi de maxim cinci ani!
Neputând să mă împac cu o asemenea curgere a lucrurilor – Dumnezeul acela în care credeam eu nu trebuia să îngăduie asemenea lucruri! – îl întreb cu sfială pe prietenul meu dentist:
– Nu cumva ai făcut vreo mică greşeală? Nu cumva ar trebui să refaci analizele?
– Formele de cancer ale osului mandibulei inferioare au, din păcate, cel mai uşor mod de diagnosticare şi cea mai grea şi urâtă prognoză medicală, îmi răspunse. Te-am sunat, poate poţi s-o ajuţi să plece imediat în America. Nu trebuie să piardă nici un minut!
Nu trecuse mult timp de când fusesem în America, unde întâlnisem o situaţie similară, în care am ajutat şi eu, ca traducător pentru doctorii de acolo. De fiecare dată când urma să mă întâlnesc cu copilul în cauză – un băieţel blonduţ de şapte ani – mi se strângea inima din pricina imaginii înfricoşătoare! Băieţelul acela nu a reuşit să treacă prin toată procedura. A petrecut un răstimp chinuitor de luni de zile, într-o aşa-zisă viaţă – vederea lui rănea sângeros sufletele părinţilor săi şi dădea mărturie că nici cea mai bună ştiinţă, la nivel mondial, nu putea să-l ajute cumva…
Ar fi însemnat să se reia tot acest scenariu încă o dată! Părinţii ar fi mers în America plini de speranţe, la centrul cel mai bun, cu probabil cei mai străluciţi medici ai lumii, şi s-ar fi întors în Grecia cu probabilităţi. Ar fi plecat cu un copil bolnav, dar sănătos la înfăţişare, şi s-ar fi întors cu cineva ce nu poate fi privit, cu cineva cu care nu rezistă nimeni să trăiască. Iar toate acestea, în cazul cel mai fericit….
Tatăl, acest erou, a aflat tot adevărul; mama, nu prea multe amănunte. Au mers imediat la „părinţelul” lor, cum îi spuneau Părintelui Porfirie, pentru a lua binecuvântare. Acesta, mâhnindu-se împreună cu ei, şi-a arătat deosebita durere şi o intensă nelinişte sufletească. Singura ferestruică prin care să se reverse un strop de lumină şi de nădejde s-a arătat a fi faptul că şi Părintele a încuviinţat să plece degrabă. După cum se vede, în inima sa, împreună cu agonia negrăită a iubirii, exista şi o mică scânteie a nădejdii că toate vor merge bine.
Într-o săptămână, părinţii şi-au luat copilul şi au plecat în America, undeva în Ohio. Cât de neobişnuită a fost această călătorie! Se amestecau agonia cu aşteptarea, disperarea cu nădejdea. Însoţitor de nădejde şi adevărat mângâietor duhovnicesc în această călătorie a fost Părintele Porfirie, cu rugăciunile sale şi, mai ales, cu nădejdea lui – greu de întrezărit de noi, cei neputincioşi…
Lucrurile au decurs cu o viteză uimitoare. În trei zile de la sosirea lor, s-au hotărât ziua şi ora intervenţiei chirurgicale. Au fost reluate analizele şi a fost certificată boala.
Ziua operaţiei. Ora 16:10, în Grecia. Îmi sună telefonul. La celălalt capăt al firului, glasul mamei fetei:
– Ce faci, părinte? Nu mai pot îndura! Au luat-o pe Despina puţin mai-nainte. Mi-au spus că va dura vreo şapte ore. Mai am puţin şi-mi pierd minţile! Ieri m-au învăţat cum s-o hrănesc după operaţie. Mi-au dat o valijoară cu tot instrumentarul necesar, deoarece va trebui să-i deschid eu gura, mecanic! Mi-au arătat şi un alt copil ce fusese operat săptămâna trecută, pentru a mă obişnui cu situaţia, iar eu mai aveam puţin şi leşinam… Nu mai pot îndura, părinte, nu mai pot! Spune o rugăciune! Tot încerc la Părintele Porfirie, dar nu răspunde la telefon. Măcar de s-ar ruga pentru noi!
Eu amuţisem. Am închis telefonul. Ora Americii, în Ohio: aproximativ 8:15, dimineaţa. Mi-a cerut femeia să fac rugăciune! Ce rugăciune să fac, de vreme ce eu nu nădăjduiesc, de vreme ce eu nu cred, de vreme ce rugăciune, cu adevărat, face doar Părintele Porfirie? Mi-e ruşine…
În sfârşit, am rostit şi eu, acolo, două vorbe ce semănau a rugăciune. Am luat metanierul şi I-am cerut să ne miluiască pe toţi… Dacă, însă, aş fi fost în locul lui Dumnezeu şi aş fi văzut un părinţel atât de chinuit şi sărac duhovniceşte încât să facă o asemenea rugăciune, mi s-ar fi făcut milă de el şi de biserica lui, ce a ajuns să aibă în rândurile ei asemenea liturghisitori săraci şi vrednici de toată mila…
Timpul trecu fără să-mi dau seama. La 16:20 sună din nou telefonul. La celălalt capăt al firului, mama din America:
– Părinte, în puţin timp o scot din operaţie – nu era de fapt nimic! A scăpat doar cu o simplă extracţie de măsea! Mi-au spus că era o rădăcină multiplă, ce se dezvoltase ca nişte ghimpi. Ce înseamnă asta, părinte? Cred că-mi spun adevărul… Dacă poţi, mai încearcă la Părintele Porfirie, căci noi nu reuşim să dăm de dânsul. El trebuie să ştie adevărul…
Am exprimat cu gura un fel de bucurie, am ţinut însă înlăuntru îndoiala absolută şi am închis telefonul. Este absolut cu neputinţă, mă gândeam! În nici un caz nu se poate aşa ceva!
De îndată îi dau telefon prietenului dentist din Grecia şi-i spun veştile. Discutăm câteva minute, ne mărturisim amândoi gândurile şi suspiciunea, iar acela îmi spune, ca specialist: diagnosticul de cancer la osul mandibulei inferioare era clar, mai ales că fusese întărit şi de specialiştii americani, iar diferenţa faţă de o rădăcină de tip ghimpat este mare şi evidentă – cel mai probabil, în cursul operaţiei, medicii au constatat că situaţia este atât de avansată încât au hotărât să nu continue cu intervenţii radicale. Mama, atât de traumatizată, nu putea duce adevărul, aşa că cineva de acolo trebuie că i-a spus această poveste frumoasă, pentru a nu se prăbuşi cu totul!
Am hotărât ca prietenul meu dentist să-l sune pe Părintele Porfirie – poate că, între timp, acesta comunicase deja cu tatăl Despinei şi avea o imagine mai obiectivă asupra situaţiei. Dentistul sună. Părintele Porfirie ridică telefonul şi îi spuse:
– „Trecut-am prin foc şi apă, şi ne-ai scos întru odihnă”! (Ps. 65:12) De fapt nu era ceva grav. I-au scos un dinţişor, şi s-a liniştit şi ea şi noi. Acum trebuie să înceapă cântarea de slavă! Nimic altceva!
– Ce s-a întâmplat, Părinte, aţi vorbit cu tatăl Despinei?
– Nu, n-am vorbit cu nimeni… Mi-am făcut rugăciunea. Tocmai deschisesem telefonul şi s-a umplut sufletul meu de mângâiere. Despina acum este foarte bine! Dacă vorbeşti cu ei, spune-le să nu se grăbească să se întoarcă, ci să mai rămână vreo săptămână, ca să vadă şi ei America…
În loc de ţesut cancerigen, au găsit un mic chist. În loc de eliminarea osului mandibular, au scos doar un dinte. În loc de gustul morţii, toţi ne-am împărtăşit de trăirea unei minuni unice, a unei minuni săvârşite de Dumnezeu – a unei minuni ce, însă, nu s-ar fi săvârşit dacă nu era Părintele Porfirie…
Despina a terminat liceul şi s-a măritat. Astăzi are mulţi copii, şi se remarcă prin inima sa larg deschisă tuturor. Este plină de viaţă şi de credinţă. Viaţa ei este o minune. Le are pe toate. Singurul lucru care-i lipseşte este, pur şi simplu, …un dinte, o măsea ce nu se vede. Dacă s-ar fi văzut, ar fi arătat nu ceea ce este, ci acel lucru pe care-l reflectă: că „Harul lui Dumnezeu suflă unde voieşte”.
Din Εκεί που δεν φαίνεται ο Θεός
(Editura ‘Εν Πλῷ, Atena, 2009)
Traducere din lb. greacă de Pr. Dr. Constantin Petrache
sursa: familiaortodoxa.ro