O, cât de dezinteresat şi prea preocupat de grijile acestei lumi nesatisfăcătoare este omul!…cum nu-şi dă seama de minunile de la tot pasul, care-l înconjoară?…cum nu vede toate minunăţiile rămase firimituri din Raiul lui Adam?…cum rămâne atât de rece şi de neclintit la sursurul dulce grăitor al apelor, la ciripitul încântător al păsărilor, la multitudinea de culori ce îmbracă munţii, dealurile, câmpiile şi şesurile, la azurul minunat al cerului, la culorile calde şi încrezătoare ale curcubeului, la mirosul parfumat şi îmbătător al florilor?
Se tot vorbeşte despre cele 7 mari minuni ale lumii antice şi cele 7 minuni ale lumii contemporane…cum poate omul să rămână uimit şi plăcut surprins de aceste “minuni artificiale” făcute de mâna omului iar în faţa celor făcute de Creatorul întregului Univers să rămână nepăsător??? O, câtă răbdare şi câtă dragoste are Dumnezeu pentru noi pentru că ar putea să ne lipsească de darurile pe care le-a lăsat ca mărturie vie unor simplii muritori de rând! Poate, atunci, pierzând toate acestea vom ajunge să preţuim ce-am avut…dar asta este firea omului.
Şi pentru că nu vreau să te plictisesc, dragul meu cititor, cu toată această filosofie despre viaţă, creaţii şi Creator am să încep prin a-ţi demonstra ceea ce am enunţat mai sus.
Minunea despre care vreau să-ţi vorbesc a avut o evoluţie neaşteptată în viaţa personajului principal iar acum, se pare, voia lui Dumnezeu este ca ea să fie scoasă din nou la suprafaţă. Acesta este motivul pentru care eu mă aflu scriind aceste rânduri, în speranţa că , cele ce voi povesti, dacă nu vor pătrunde adânc în inima ta, măcar vor reuşi să stoarcă o lacrimă, fie ea şi plăpândă din ochii tăi.
Acum 25 ani, în cartierul românesc craiovean, Rovine, Maica Domnului a mai salvat o viaţă omenească, pe cea a unei fetiţe în vârstă de 4 anişori. Iată cum s-au petrecut lucrurile: într-o însorită şi plăcută dimineaţă de Duminică, 13 mai 1990, părinţii fetiţei respective au plecat la piaţă să-i cumpere odraslei cireşe (îi plăceau foarte mult), lăsând copila singură acasă dormind. Această familie locuia la etajul 4 al unui bloc cu două camere semidecomandate (un amănunt semnificativ de altfel). Fetiţa s-a trezit în jurul orei 10 şi, văzându-se singură în dormitor, a plecat să-şi caute părinţii prin casă. A traversat sufrageria în goană pentru a ajunge la bucătărie, unde ştia că petrece mai mult timp mama sa, fiind sigură că o va găsi acolo. Mare i-a fost dezamăgirea când a observat că defapt era singură acasă. A fost cuprinsă de teama de singurătate la fel ca orice copil de vârsta ei.
Atunci i-a venit un gând salvator cum să scape de singurătate : a hotărât să iasă afară să se joace însă cheile nu erau pe nicăieri. Au urmat nişte momente de plâns înăbuşit plin de durerea şi tristeţea abandonării din partea părinţilor cât şi de lipsa de încredere a acestora: “dacă tot au plecat de ce nu mi-au lăsat măcar cheile?” gândea micuţa copilă şi o grămadă de astfel de întrebări, ce-i cuprindeau mintea ei fragedă de doar 4 anişori, nu-şi găseau răspunsuri.
La un moment dat, un zâmbet i-a luminat faţa: “ dacă nu am chei să deschid uşa să ies afară, ce-ar fi să sar pe geam?”. Zis şi făcut. S-a urcat încălţată pe pervazul geamului de la bucătărie hotărâtă să sară. Geamul de la bucătărie era prevăzut cu un raft exterior confecţionat din lemn, unde se păstrau alimentele la rece. În acea zi lemnul era umed pentru că plouase cu vreo 2 zile înainte şi nu avusese suficient timp să se usuce, având în vedere că blocul era umbrit de câţiva castani uriaşi ce-şi înălţau falnicele ramuri către etajele superioare. Copila a ieşit afară pe geam ţinându-se cu mâinile de acel raft. Corpul îi atârna încovrigat în exteriorul gemului agăţată fiind cu mâinile şi picioarele de marginile raftului. Uitându-se în jos a fost cuprinsă de frică: “ dar dacă nu cad în picioare, aşa cum m-am gândit?”. Această îndoială a determinat-o să vrea să intre în casă, însă nu a mai apucat. Ce se întâmplase? Lemnul fiind umed, când copila a încercat să intre pe geam în casă, i-a alunecat unul dintre picioare şi astfel dezechilibrându-se a căzut în gol.
S-a agăţat în sârmele de rufe exterioare balconului vecinului de la etajul 3, încetinindu-i într-un fel viteza căderii. Fetiţa a căzut în grădina vecinului de la parter cu jumătatea corpului de la brâu în sus pe pământ, iar cealaltă jumătate de la brâu în jos pe ciment. Minunea a fost că, în urmă cu o zi, vecinul de la parter, în grădina căruia a aterizat “micul avion” tăiase gardul de sârmă ghimpată ce înconjura grădina, astfel copila nu a fost sfârtecată de la mijloc în două. Şi cea mai mare minune a fost că fetiţa a scăpat cu viaţă, fiind dusă în stare de inconştienţă la spital de către vecinul de la parter.
Ce se întâmplase? În tot acest timp în care lucrurile se petreceau cu rapiditate, fetiţa se afla într-o stare de veghe, nici lucidă, dar nici conştientă. În momentul căderii copila a fost prinsă de braţul drept al unei “Doamne” ( aşa cum susţinea fetiţa) mult prea luminoasă, îmbrăcată în alb cu “ ceva colorat” pe cap şi ţinând pe braţul stâng un prunc de vârstă foarte fragedă. Amândoi erau învăluiţi într-o lumină orbitoare şi o căldură cerească izvora din fiinţa lor. “ Doamna” ţinând pe braţul său stâng pe al Ei prunc şi pe braţul drept pe copila “paraşutistă” a lşsat-o încet pe pământ după care, acele Fiinţe Cereşti s-au ridicat la cer, învăluite în slavă divină.
Copila s-a trezit la spital, neştiind de ce se afla acolo. Între timp părinţii au ajuns la bloc, unde au aflat de marea tragedie întâmplată în lipsa lor într-o “zi ghinionista” de 13 ale lunii mai. Au alergat într-un suflet spre spital. Tatăl fiind la volan îşi pierduse firea cu totul conducând ca un nebun fără ţintă, gândind cu mustrări de conştiinţă ca şi-au omorât fetiţa, iar mama disperată, înfricoşată din cauza vitezei de la volan a soţului gândea că nu vor mai apuca să-şi vadă fetiţa, totul terminându-se cu un grav accident. În sinea ei tot spera că fetiţa este în viaţă, însă şi-o închipuia desfigurată. Într-un final au ajuns la spital înnebuniţi de durere voind să afle unde este copilul lor. Cine poate descrie spaima, neliniştile, durerea, mustrările de conştiinţă şi nebunia temporară a părinţilor inconştienţi care-şi lăsaseră unicul copil în etate de doar 4 ani singur închis în casă? Este înfricoşător de dureros numai când te gândeşti care au fost stările successive ale sentimentelor prin care au trecut în acele momente. Când ei au ajuns la spital întrebând de copilă, ea tocmai ieşea de la radiologie…au rămas muţi de spaimă….copila arăta ca şi cum nu ar fi păţit nimic, însă neliniştea i-a cuprins iară pe bieţii părinţi: “dacă are vreo hemoragie internă sau organele interne sunt afectate de căzătură?” şi câte astfel de întrebări nu le dădeau voie să-şi recapete liniştea?
Au luat legătura cu doctorul ce o examinase pe fetiţă, care, atunci când fusese adusă la spital de către vecinul fetei, era aproape sigur că acela o accidentase nicidecum că ar fi căzut de la etajul 4. Confirmarea i-a fost făcută de părinţii fetei şi de înseşi fetiţa care susţinea întruna că ea nu a căzut de la etajul 4 ci că o “Doamnă” a aşezat-o pe pământ. Au urmat 3 zile de examene medicale ale copilei la urgenţe apoi o săptămână de zile a fost supravegheată în salonul de copii fiind alimentată cu perfuzii. I se făcuse foame bietei copile iar mama îi plângea de milă când aceasta o ruga plângător: “ măcar o roşică dă-mi şi mie… un biscuite” însă pentru binele fetiţei (i se interzisese să fie hrănită pe perioada supravegherii, doar prin perfuzii era alimentată) îi era refuzată orice dorinţă culinară.
Au trecut toate cele 10 zile de spitalizare ale fetiţei, când, doctorul dându-se bătut, le-a externat pe mamă şi fetiţă zicându-le: “ Doamnă, da-ţi-I slavă lui Dumnezeu pentru că aceasta e o minune dumnezeiască, eu ca doctor n-am facut nimic, mă simt neputincios în faţa măreţiei divine….duceţi-vă şi mulţumiţi-I lui Dumnezeu…asemenea cazuri sunt de unu la 1milion”.
A urmat o altă perioadă de examinări psihologice….era ceva de necrezut…cum un copil de 4 ani cade de la etajul 4 şi nu a paţit nimic afară de o zgârietură în talpa piciorului drept în formă de potcoavă? Toţi se gândeau, ca urmare a povestirii fetiţei că a fost afectată mintal de această tragedie şi că mintea ei refuză acest lucru şi de aceea a scornit povestea cu “ Doamna”. Testele ieşeau bune de fiecare dată, iar părinţii convingându-se de minunea pe care o simţiseră pe propria piele au alergat la Dumnezeu să-I dea mulţumire. Au luat-o şi pe copilă cu ei la Biserică, unde fetiţa a recunoscut-o pe “ Doamna” ce-I salvase viaţa în persoana Maicii Domnului din icoana ce se afla pe atunci în Catedrala din Craiova.
Abia atunci au înţeles toţi vedenia copilei şi au dat slava lui Dumnezeu fără nicio îndoială că El a ales această minunată întâmplare întru slava numelui Său şi pentru mântuirea acelei familii. Din acel moment familia respectivă a început marea căutare a acelui Dumnezeu care le-a scăpat fata de la moarte prin intermediul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Sa. Au alergat la catolici, protestanţi, iehovişti şi tot felul de secte , unde sperau să afle credinţa adevărată. Iar aceasta era mai aproape de ei decât ar fi crezut, pentru că, verişoara prin alianţă a mamei copilei i-a luminat cu învăţăturile adevaratei şi singurei credinţe (ortodoxă), prin Părintele Visarion.
Fetiţa respectivă are 29 de ani în prezent şi este cea care scrie aceste rânduri, retrăind cu fiecare frază, acea minunată întâmplare care, sper că, nu va rămâne doar scrisă şi că într-un timp, atât cât o vrea Dumnezeu, va avea un ecou răsunător ca în urmă cu 26 ani. De multe ori mi-aş fi dorit să mor atunci la 4 ani, îmi doream nespus de mult să mă fac îngeraş, dar Dumnezeu a avut alte planuri cu mine.
Şi acum te întreb, dragule cititor, care este părerea ta despre minuni aflând cele întâmplate şi trăite de cea care scrie aceste rânduri pentru tine? Ce valoare mai au acum superstiţiile? Cum rămâne cu ghinionul din ziua de 13? Cum rămâne cu cele 13 ceasuri rele? Şi mai ales: dacă nu există Dumnezeu, de ce oare eu mai sunt în viaţă? Cred că sunt nişte întrebări la care ar trebui să medităm cu toţii.
Din Maica Domnului Apărătoarea Noastră, ed. Ortodoxia, București 2015, p. 13-20