SFANTUL ANTONIE CEL MARE. Totodată, împreună cu Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare, SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE este apreciat ca fiind întemeietorul monahismului creştin.
Trăitor în secolul al III-lea şi la începutul secolului al IV-lea, Sfântul Antonie cel Mare este prăznuit în fiecare an, în toate tradiţiile creştine, la data de 17 ianuarie.
„Părintele monahilor”care a trăit 85 de ani în pustiu, marele pusnic Antonie, tămăduia bolnavii şi-i vindeca pe cei demonizaţi. În zilele noastre, ca şi în secolul al IV-lea, Sfântul Antonie este considerat ocrotitorul orfanilor şi al oamenilor săraci, ajutându-i de grabă pe cei care se roagă cu credinţă şi-l cheamă în ajutor. Se consideră că SFANTUL ANTONIE CEL MARE îi păzeşte pe oameni de duhurile rele, de primejdii şi vrăji.
Cuviosul ANTONIE CEL MARE s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în anul 251, într-o familie de ţărani creştini înstăriţi. În copilărie, Sfântul prefera să meargă frecvent cu părinţii la biserică decât să-ţi petreacă timpul cu copiii de vârsta lui.
Astfel, el a învăţat de la părinţi şi de la bunici credinţa în Hristos. După moartea părinţilor, pe când el împlinise vârsta de 20 de ani, s-a ocupat de educaţia sorei sale minore. Când în biserică tânărul Antonie a auzit cuvântul Evangheliei, care spune : „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi urmează Mie (Matei 19,21), a fost impresionat de aceste cuvinte şi a urmat îndemnul Evanghelistului.
Şi-a împărţit partea sa de avere săracilor, iar mai târziu a procedat la fel cu moştenirea sorei lui, pe care a lăsat-o în grija unei comunităţi de fecioare. Urmând sfatul unui ascet bătrân, Cuviosul a vieţuit o vreme într-o colibă la marginea satului natal Coma. În anul 285, când a împlinit vârsta de 35 de ani, Sfântul Antonie s-a stabilit într-o fortăreaţă izolată numită Pispir, la marginea deşertului din Munţii Tebaidei, unde a trăit până-n anul 306.
SFANTUL ANTONIE CEL MARE şi-a dorit să fie izolat complet de lume, după modelul pustnicilor deşertului şi ducea o viaţă foarte aspră: primea pâine prin acoperişul casei de două ori pe an, deoarece uşa de la intrare era zidită.
După multă muncă de convingere, de teama ereticilor arieni, ucenicii săi l-au determinat să părăsească fortăreaţa. În timp, s-a dus vestea despre viaţa aspră pe care Cuviosul o ducea, iar contemporanii săi îl considerau pe Antonie părintele spiritual al călugărilor din mai multe colonii monahice din deşertul Egiptului, printre care cele din Nitria şi Schit. Pe credincioşii care veneau la el să-i ceară un sfat, Sfântul Antonie îi îndruma să îmbrăţişeze viaţa monahală.
TRADIȚII ȘI OBICEIURI
În fiecare zi de marţi, Biserica SFANTUL ANTONIE CEL MARE, situată lângă Curtea Veche din Bucureşti, este neîncăpătoare. Aici vin să se roage mii de credincioşi, majoritatea tineri. Biserica este cel mai vechi lăcaş de cult, construit în Capitală de domnitorul Mircea Ciobanul, prin anul 1559.
Mai târziu, în anul 1847, în timpul unui incendiu, o bună parte din construcţie a fost afectată. Cam în aceeaşi vreme, o bisericuţă cu hramul Sfântul Antonie, situată în apropiere, unde se închinau puşcăriaşii, a fost distrusă complet de un incendiu.
Martorii oculari din acea vreme spun că dintre ruine a fost salvată o icoană a Sfântului Antonie, într-o zi de marţi. Sfântul odor a fost dus la biserica situată lângă Curtea Veche care, pe atunci, se numea Buna Vestire. Acum, la icoana Sfântului Antonie, făcătoare de minuni, aşezată lângă catapeteasmă, se roagă mii de credincioşi şi poartă hramul Sfântului Anton, al bisericuţei arse odinioară.
Biserica Domnească (Paraclis Patriarhal) de la Curtea Veche din Bucureşti îl cinsteşte în ziua hramului pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare (17 ianuarie), care a devenit ocrotitorul său după incendiul din 23 martie 1847. Atunci, Biserica Sfântul Anton – Puşcărie ( din apropierea Bisericii Domneşti) a ars în întregime.
Rugăciunile făcute în sfântul lăcaş timp de nouă săptămâni ajută la împlinirea celor mai arzătoare dorinţe. Cei care au făcut acest ritual, de novene, s-au rugat pentru sănătate, pentru vindecarea de boli grave, pentru spargerea farmecelor, ca sporul şi liniştea sufletească să revină în casa lor.