Uită-te atent la tine şi nu spune că nu eşti mândru. Afrirmând aceasta îţi vei manifesta mândria – eşti orbit de ea. Încearcă să răspunzi la câteva întrebări:
1. Te descurci tu mai bine în viaţă decât apropiaţii tăi?
2. Te irită copiii sau apropiaţii tăi şi strigi la ei dacă fac ceva incorect?
3. Observi că cineva face nu aşa cum trebuie un lucru oarecare şi te revolţi?
4. Te bucuri dacă reuşeşti să faci ceva mai bine decât alţiii?
5. Te întristezi când nu reuşeşti să faci ceva după cum te-ai gânditi?
Sunt doar câteva întrebări, dar dacă la una, cel puţin, ai răspuns afirmativ, atunci ai acesată mândrie în tine.
Cât priveşte prima întrebare: numai faptul că te compari cu altcineva, este deja o manifestare a mândriei.
La cea de-a doua întrebare vei replica: doar aceasta este educaţie. Dacă copilul face ceva incorect, oare trebuie mângâiat? Da, trebuie mângâiat, şi fără să strigi la el şi să te mânii, să-i explici cu glas liniştit de ce nu trebuie să facă aşa. Iar „nervii voştri nu rezistă” pentru că voi vreţi ca totul să fie după voia voastră şi cât mai repede. Dacă Dumnezeu ar proceda la fel, demult aţi fi ars în gheenă. Pe când El vă rabdă, vă aşteaptă să vă veniţi în fire. Şi voi trebuie să vă comportaţi la fel cu apropiaţii voştri.
La cea de-a treia întrebare: dacă voi observaţi faptele altora, înseamnă că nu sunteţi atenţi la ale voastre. Altfel nu aţi fi avut timp să priviţi la alţii, având voi înşivă o mulţime de păcate şi patimi.
În privinţa celei de-a patra întrebare: dacă te bucuri, înseamnă că te preaînalţi şi eşti copleşit de sentimentul mândriei de sine.
La a cincea: tu ai planificat, dar nu ai reuşit să realizezi, înseamnă că „eul” tău a suferit o înfrângere şi iubirea de sine a ta este rănită. Iar dacă te-ai fi lăsat în Voia Domnului şi nu ai fi reuşit, ai fi spus cu smerenie: „Înseamnă că aşa a vrut Dumnezeu” şi nu ar fi fost „rănită mândria ta”, aceasta fiind smerenia în faţa Lui Dumnezeu.
Deci doar 5 întrebări, la prima vedere nevinovate, dar câtă păcătoşenie ascunsă s-a descoperit în aceste răspunsuri.
Dacă ai privi cu adevărat şi sincer la tine însuţi şi nu fiind orbit, ai vedea că iritarea ta, mânia, nerăbdarea sunt semne ale mândrieie rănite.
Vă cunoaşteţi toate defectele, dar nu luptaţi cu ele, ci le alintaţi. Adică ştiţi adevărul despre voi, dar mândria nu vă permite să luptaţi şi să scăpaţi de neajunsuri.
Sursa: Pentru cei ce cred în Dumnezeu şi nu ştiu ce au de făcut cu credinţa lor mai departe/ Nika Chişinău “Cu drag” SRL 2011, p.162-163.
Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.
Mândria este încrederea în sine extremă, care respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă patimii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotriva lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pentru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).
Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvoltarea sa? După ce semne poate fi recunoscută?
Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obicei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti trufia mai bine, decât cu acest răspuns?”.
În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi ceară iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate acestea sunt fără îndoială semne ale mândriei.
Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog: „Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supărările care i se fac, îl va face pe acest şarpe neputincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.
În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oamenii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumnezeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării celor dumnezeieşti contemplarea de sine.
Sursa: Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52.