Dacă nu mă pot lăsa de patimi, mai are rost să mă spovedesc?
Știi cum sună asta? “Dacă tot m-am murdărit, mai are rost să mă spăl?” Sigur că să te spovedești! “De șapte ori dreptul va cădea, dar de fiecare dată se va ridica.” Da ce, mai ai și altă posibilitate?
Dumnezeu ne iartă, dar oare și uită păcatele noastre, sau se răsfrâng asupra urmașilor noștri?
Dumnezeu îndată iartă păcatele, că așa s-a descoperit lui Moise cel iubitor de oameni și nepomenitor de rău. Dacă noi iertăm și uităm păcatele aproapelui, și Dumnezeu le uită și le iartă pe ale noastre. Nu mai suntem în Legea Veche, așa că să nu fim obsedați că am moștenit de la părinții noștri păcate. Anumite înclinații, prin educație, le moștenim sau, mai bine zis, le deprindem de-a lungul copilăriei, trăind în anturajul părinților cu deprinderi proaste. Dar păcate nu moștenim. Nu trebuie să ne facem o preocupare din asta.
Sursa: Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București 2010, p. 104, 105-106.
Foloasele desei spovedanii:
Precum pomii care des se răsădesc nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, tot aşa, şi pe obiceiurile cele rele şi deprinderile păcatului, mărturisirea cea deasă nu le lasă să prindă rădăcină adâncă în inima celui ce des se mărturiseşte sau, mai bine să zic, precum un pom bătrân şi mare nu poate fi tăiat numai cu o sigură lovitură, tot aşa, şi pe un vechi obicei sau deprindere a păcatului, numai o durere a inimii – şi aceast poate nu în chip desăvârşit – ce a arătat cel ce se pocăieşte la mărturisire nu poate să o dezrădăcineze şi să o şteargă desăvârşit, măcar deşi s-a iertat păcatul lui prin rugăciunea cea de iertăciune a duhovnicului său.
Cel ce des se mărturiseşte are mare lesnire în a cerceta cu de-amănuntul conştiinţa sa şi a afla numărul păcatelor sale, de vreme ce, uşurându-se des de mulţimea păcatelor sale cu deasa mărturisire, ele rămân întotdeauna mai puţine. Pentru aceasta şi mai cu lesnire le poate afla şi a-şi aduce aminte de dânsele, iar cel ce nu des se mărturiseşte, pentru multă mulţimea păcatelor ce se adună la dânsul, nici cu de-amănuntul nu poate să le afle, nici să-şi aducă aminte de dânsele, ci uită de multe ori multe şi grele păcate ale sale, care, rămânând nemărturisite, de aici rămân şi neiertate. Pentru aceea, diavolul are să i le aducă lui aminte în ceasul morţii lui şi atât de tare va să-l strâmtoreze, încât să verse pentru dânsele o sudoare aducătoare de moarte şi să plângă fălosul, dar însă fără de niciun folos, pentru a atunci nu mai poate să le mărturisească.
Mărturisirea cea deasă pricinuieşte şi acest folos de pe urmă: fiindcă opreşte şi înfrânează pe oameni de la păcat; că cel ce des se mărturiseşte, când îşi va aduce aminte cum că după puţin are să se mărturisească, deşi (poate) va fi avut scop ca să păcătuiască, se opreşte, socotind ruşinea ce are să ia când se va mărturisi şi mustrarea ce va să audă de la duhovnic.
Sursa: Sfântul Grigorie Dascălul, Sfătuire foarte frumoasă despre spovedanie, Editura Egumenița, pp. 94-95, p. 97.