-Oricine spune aşa este păcălit de diavol şi nu înţelege că în felul acesta blesteamă politicos. Sunt unii care spun că sunt sensibili şi au iubire, că se poartă cu delicateţe şi că sunt toleranţi cu nedreptatea suferită din partea celorlalţi, dar spun: „Îi va judeca Dumnezeu”.
Maică, e bine să spun despre cineva care mi-a făcut o nedreptate: „Îl va judeca Dumnezeu”?
-Oricine spune aşa este păcălit de diavol şi nu înţelege că în felul acesta blesteamă politicos. Sunt unii care spun că sunt sensibili şi au iubire, că se poartă cu delicateţe şi că sunt toleranţi cu nedreptatea suferită din partea celorlalţi, dar spun: „Îi va judeca Dumnezeu”.
În viaţa acesta toţi oamenii avem încercări, astfel încât să putem trece în viaţa de dincolo, în Paradis. Gândul meu îmi spune că blestemul politicos este sub demnitatea spirituală şi e interzis creştinilor, pentru că Hristos nu ne-a învăţat felul acesta de dragoste (răzbunătoare), ci dimpotrivă: „Iartă-I, Doamne, că nu ştiu ce fac.”
De asemenea, cea mai bună rugăciune dintre toate, când ai fost în mod nedrept blestemat, este să rabzi în tăcere şi cu blândeţe.
Când suntem acuzaţi pe nedrept sau ameninţaţi în mod nejustificat de oameni frivoli sau de vrăjitori care au intenţii murdare şi distorsionează adevărul, dacă putem, ar fi bine să nu căutăm să ne justificăm când nedreptatea ne priveşte doar pe noi. Nici să spunem: „Îi va judeca Dumnezeu”, pentru că acesta este un blestem. E bine să-i iertăm din toată inima şi să-L implorăm pe Dumnezeu să ne întărească, să suportăm greutatea falselor acuzaţii şi să continuăm viaţa noastră duhovnicească (în taină, pe cât este posibil). Lasă-i pe cei care au obiceiul să judece şi să critice mereu, să continue să facă aceasta, să fie nedrepţi cu tine, pentru că ei continuă în felul acesta să pregătească pentru noi cununi de aur pentru viaţa adevărată.
Bineînţeles, cei care sunt cu Dumnezeu nu vor înjura/blestema niciodată, pentru că ei nu au intenţii rele, ci sunt plini de bunătate, şi orice rău este aruncat asupra lor, aceşti oameni înduhovniciţi îl vor sfinţi (transformă în bine) şi vor simţi o mare, tainică bucurie.
***
Iertarea ca tratament
Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovaţi pe cei care ne-au greşit şi nu ne mai simţim vinovaţi faţă de cei cărora le-am greşit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că „iertând altuia, nouă ne iertăm“.
Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării. În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.
Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstrăm mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului“, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele.
A ierta nu înseamnă a scuza
Există o dificultate, uneori insurmontabilă, în a ierta greşelile altora şi, poate mai mult decât atât, în a ne ierta pe noi înşine. O incapacitate de a vedea dincolo de momentul actual şi de a plasa lucrurile într-un cadru mai larg de semnificaţii şi valori. Fără să ştim, acest mod de a ne raporta este cauza care ne duce către bolile din care apoi căutăm cu nelinişte să scăpăm. Remediile facile sunt primele alese şi uneori a afirma că simptomele concrete de boală ar putea fi îndepărtate numai prin modificarea atitudinii noastre pare a fi o simplă afirmaţie fără acoperire.
Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenariile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.
A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.
Puterea iertării se manifestă în noi vindecător
Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra“, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi despre neacceptarea personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.
Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.
Surse: Maica Gavrilia Papaiannis; Doxologia.ro.