Interviu cu Părintele Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedu
– Nu doar noi, românii sau grecii, trecem prin momente foarte grele, ci lumea întreagă. Însă pentru noi, ca ţări ortodoxe – ca Israelul cel nou al lui Dumnezeu – întrebarea trebuie pusă în mod diferit. Ce putem face, cum ne putem apăra sau cum ne putem pregăti pentru ceea ce urmează să vină?
– Criza economică acută care tulbură societatea şi care va continua pentru multă vreme îşi are izvorul în criza duhovnicească ale cărei rădăcini adânci le găsim în umanismul căzut în înşelare al Apusului. Pentru că nouă ne-a fost predată nefalsificat dumnezeiasca descoperire a lui Hristos, responsabilitatea noastră, ca ţări ortodoxe, devine deosebit de mare. Care este cea mai bună apărare şi pregătire pentru relele ce vor să vină? Aceea de a dobândi duhul şi de a urma tradiţia autentică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe în întregul ei.
– Vorbiţi adesea despre importanţa pe care trebuie s-o dăm unei vieţi trăite în Sfintele Taine. Ce este această viaţă trăită în Sfintele Taine? S-o numim poate, mai bine, viaţă liturgică?
– Viaţa în Sfintele Taine este împărtăşirea noastră de Tainele Bisericii, începând cu Taina Pocăinţei (Metanoia, Sfânta Spovedanie) şi a Euharistiei (Dumnezeiasca Împărtăşanie). Tainele Bisericii noastre nu sânt doar şapte. Acest număr este o influenţă a teologiei scolastice apusene. Tainele Bisericii sunt mult mai multe. Tunderea în monahism nu este oare Taină? Nu este oare Taină Sfinţirea apei? Nu este oare Taină binecuvântarea preotului? Cred că termenul de „viaţă liturgică” nu este pe deplin satisfăcător, fiindcă există Taine care nu au atingere directă cu Dumnezeiasca Liturghie.
– Sfinţia Voastră spuneţi că trebuie să ne spovedim şi să ne apropiem de Sfintele Taine pe tot parcursul anului, pe când mulţi dintre noi reuşesc să se spovedească şi să se împărtăşească doar în cele patru mari posturi ale anului. Credeţi că acest ritm nu este îndeajuns pentru viaţa duhovnicească a omului zilelor noastre?
– Sigur că nu este de ajuns. Este o greşeală să se spovedească şi să se împărtăşească creştinii doar de patru ori pe an! Dacă nu a căzut în păcate de moarte, păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie, creştinul se poate apropia des de Sfântul Potir, de două ori pe lună, de pildă, şi se poate spovedi în fiecare lună sau de câte ori îşi simte conştiinţa împovărată.
– Oare suntem noi vrednici să ne împărtăşim atât de des? Nu există primejdia vulgarizării Dumnezeieştii Împărtăşanii?
– Nimeni nu este vrednic de Dumnezeiasca Împărtăşanie! Ne împărtăşim spre a deveni vrednici! Dacă pregătirea este cea cuvenită, nu există primejdia vulgarizării Dumnezeieştii Împărtăşanii sau a rutinei.
– Care trebuie să fie rolul preotului în comunităţile creştine din lumea de astăzi?
– Preotul este mijlocitorul între popor şi Dumnezeu, omul prin care credincioşii se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu. El este omul care la vremea săvârşirii Tainei duce la altarul ceresc al Mielului înjunghiat rugăciunile, chemările, cererile, durerile, strigătele tăcute ale inimii, mulţumirile membrilor Bisericii. El este tatăl care-şi iubeşte turma şi simte durerea ei, mângâietorul celor îndureraţi şi al oamenilor deznădăjduiţi, slujitorul Sfintelor Taine şi îndeosebi al Dumnezeieştii Liturghii. La Liturghie, el binecuvântează cu mâna lui pâinea şi vinul, iar Dumnezeiescul Har le preface în Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru ca apoi să le împărtăşească credincioşilor. Acesta a fost dintotdeauna rolul preotului, şi acesta rămâne până astăzi. Dar astăzi, din pricina generalizării păcatului, preotul este chemat să se confrunte şi să rezolve probleme şi situaţii complicate şi variate. De aceea el are nevoie de puterea şi de luminarea de sus. I se vor dărui acestea dacă este om de rugăciune şi trezvie, om al lucrării lăuntrice, în general. Un astfel de preot îşi va asuma lucrarea dumnezeiască precum o pătimire şi va deveni un punct de reper al întregii comunităţi creştine pe care o îndrumă. Şi nu numai atât, dar va întrupa în el toată teologia Părinţilor şi Tradiţia Bisericii. Am cunoscut şi cunosc astfel de preoţi. Şi încă ceva. Poţi să înţelegi dacă un preot are lucrare bună sau nu din aceea că are sau nu contacte şi legături cu „centrele duhovniceşti” care sunt mănăstirile.
– Ce rol are duhovnicul în viaţa de familie?
– Poate contribui foarte mult la bunul mers şi la unitatea familiei. De aceea, toţi membrii familiei trebuie să aibă acelaşi duhovnic. Aşa după cum există medicul de familie, trebuie să înţelegem şi necesitatea existenţei unui duhovnic al familiei.
– În ceea ce priveşte ascultarea, care trebuie să fie relaţiile dintre soţi în sânul familiei?
– Între soţi ascultarea trebuie să fie reciprocă, cu toate că în familie capul este bărbatul. Fiecare trebuie să poarte slăbiciunile, toanele, cusururile celuilalt cu răbdare, cu pace, cu dragoste şi blândeţe. La vreme de ispită e bine să aştepte până trec norii supărării, ai mâniei, ai înverşunării şi apoi să îndrepte lucrurile, însă întotdeauna cu smerenie şi calm. Duioşia, vorba dulce şi purtarea liniştită nu trebuie niciodată să lipsească. Un lucru foarte important este şi tăierea reciprocă a voii, fapt care aduce după sine pacea în casă. Tot aşa şi dialogul, lămuririle date unul altuia sunt necesare pentru că înlătură neînţelegerile.
– Părinte Stareţ, oare ce vremuri ne aşteaptă?
– Vremuri grele şi rele, foamete şi sărăcie multă. Şi se vor întinde pe mulţi ani. Trebuie să stăruim în rugăciune pentru a dobândi putere lăuntrică, căci numai aşa vom rezista furtunii greutăţilor şi neorânduielilor care vor veni.
E important să existe un program de rugăciune la care să participe întreaga familie şi dimineaţa, şi seara sau la mese. Rugăciunea lui Iisus se poate însă spune pretutindeni, în toată vremea şi în tot ceasul. De exemplu, te scoli dimineaţa, te speli, te îmbraci, cobori scările, te urci în maşină – peste tot să spui: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!
La Părintele Efrem, în pustia Katunakia a Sfântului Munte, a mers odată un om important, funcţionar guvernamental, care i-a spus părintelui că are foarte mult de lucru şi efectiv nu are când să se roage. Părintele i-a spus exemplul de mai sus cu sculatul de dimineaţă. După o lună, omul acesta a venit la Părintele Efrem şi i-a mărturisit că atât de puternic a lucrat rugăciunea înlăuntrul său încât găseşte clipe libere (el care spunea că nu ar deloc timp să se roage) în care se dedică exclusiv rugăciunii.
– În încheiere, vă rugăm să adresaţi un cuvânt poporului român.
– Le doresc să fie oameni aşezaţi în Tradiţia Bisericii noastre, să trăiască o viaţă adevărată în Tainele Bisericii, să se roage, să nu-şi piardă curajul niciodată, să nu se deznădăjduiască, ci să nădăjduiască totdeauna în Iisus Hristos „Cel care poate să mântuiască”. Şi pentru că se apropie intrarea noastră în „arena luptei pentru virtuţi”, vă urez un Post Mare cu folos, cu multe roade duhovniceşti, iar la sfârşitul lui să ne învrednicim a ne închina Mântuitorului nostru „Celui înviat din mormânt”.
Traducerea din limba greacă de Caliopie Papacioc
Material aparut in nr. 26 al revistei Familia Ortodoxa