Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.
Marele Antonie zicea: „De acum nu mă mai tem de Domnul, ci îl iubesc”. El vorbea aşa pentru că în sufletul lui era un mare har al Duhului Sfânt, Care dă mărturie de această iubire, şi atunci sufletul nu mai poate vorbi altfel. Dar pe cel care n-are asemenea mare har, Sfinţii Părinţi îl învaţă pocăinţa, şi pocăinţa nu e departe de iubire care vine pe măsura simplităţii şi smereniei duhului.
Dacă cineva gândeşte bine despre fratele, că Domnul îl iubeşte şi mai cu seamă dacă tu însuţi gândeşti că în sufletul lui viază Duhul Sfânt, atunci eşti aproape de iubirea lui Dumnezeu.
Cineva va spune poate: „El se gândeşte tot timpul la iubirea lui Dumnezeu”. Dar la ce altceva să te gândeşti mai mult decât la Dumnezeu? Doar El ne-a zidit ca să fim veşnic împreună cu El şi să vedem slava Lui. Cine iubeşte ceva, acela vrea să şi vorbească de aceasta; după care ajunge la obişnuinţă: dacă se obişnuieşte să se gândească la Dumnezeu, îl va purta întotdeauna în suflet; dacă se obişnuieşte să se gândească la cele ale lumii, atunci şi cu mintea va fi întotdeauna în aceasta. Obişnuieşte-te să te gândeşti la suferinţele Domnului, obişnuieşte-te să cugeți la focul cel veşnic şi atunci acestea ţi se vor încrusta în suflet.
La bine ne ajută Domnul, la rău, vrăjmaşii, dar aceasta atârnă şi de voia noastră; trebuie să ne silim spre bine, dar cu măsură şi cunoscându-ne măsura. Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem sufletele, ca să ştim ce ne e de folos. Unuia îi este de folos să se roage mult, altuia să citească sau să scrie. E folositor să citeşti, dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, şi încă şi mai de preţ este plânsul; fiecăruia ce-i dă Dumnezeu. Negreşit însă atunci când te-ai sculat din pat, trebuie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, după care căieşte-te şi roagă-te îndeajuns; după aceasta citeşte, ca mintea ta să se odihnească; iar după aceasta roagă-te din nou şi munceşte. Harul vine de la tot binele, dar mai mult decât de la orice vine de la iubirea de fraţi.
O, Duhule Sfinte, sălăşluieşte în noi pururea, căci bine este nouă să fim împreună cu Tine.
Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El Îl imită pe Hristos, Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi-i dă pacea Lui şi atunci totul este bine şi sufletul simte iubire pentru toţi. Cel ce ascultă şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este totdeauna în Dumnezeu, şi Domnul îi dă harul Său şi acest har învaţă sufletul tot binele şi-i dă puterea de a rămâne în bine. El vede răul, dar acest rău n-are nici o putere asupra sufletului, pentru că e cu el harul Sfântului Duh, care-l păzeşte de orice păcat, şi el se roagă lui Dumnezeu în pace şi uşor. Duhul Sfânt iubeşte sufletul celui ce ascultă şi, de aceea, el cunoaşte degrabă pe Domnul şi primeşte darul rugăciunii inimii. Cel ce ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, îi sunt dăruite libertatea şi odihna în Dumnezeu şi se roagă cu mintea curată; dar cei mândri şi neascultători nu se pot ruga curat chiar dacă se nevoiesc mult. Ei nu ştiu cum lucrează harul, nici dacă Domnul le-a iertat păcatele. Dar cel ce ascultă ştie limpede că Domnul i-a iertat păcatele, pentru că simte în sufletul său pe Duhul Sfânt.
Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, p. 202.