Să ştiţi că blestemul părinţilor se prinde foarte uşor. Încă şi supărarea lor. Chiar dacă nu l-ar blestema părinţii pe copil, ci numai s-ar înverşuna împotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viaţa lui va fi numai un chin. Se va chinui mult în viaţa aceasta. Fireşte, se va uşura în cealaltă viaţă, pentru că achită aici ceva. Se împlineşte cuvântul pe care-l spune Avva Isaac: „Mănâncă din iad”, adică împuţinează din chinul iadului prin chinurile de aici, din această viaţă. Pentru că şi chinul din viaţa aceasta mănâncă din iad. Adică atunci când lucrează legile duhovniceşti, se micşorează puţin din iad, din chinuri.
Părinţii care dau pe copiii lor „necuratului”, îi făgăduiesc diavolului, iar apoi diavolul are drepturi asupra lor. „Mi l-ai făgăduit”, îţi spune.
În Farasa era o familie. Aceasta avea un copil care plângea, iar tatăl lui îl dădea necuratului. Şi iată ce s-a întâmplat. Odată, când tatăl său l-a trimis pe copil necuratului, a îngăduit Dumnezeu ca să dispară copilul din leagăn. Atunci nenorocita mamă se duce la Hagi-efendi spunându-i:
‒ Hagi-efendi, binecuvântează-mă, mi-au luat diavolii copilul!
S-a dus Hagi-efendi, a citit rugăciuni deasupra leagănului şi s-a întors copilul.
Aceasta, însă, se petrecea mereu. Sărmana mamă spunea:
‒ Hagi-efendi, să am binecuvântarea ta, cât o să se mai întâmple aceasta?
‒ Eu nu obosesc să vin, iar ţie îţi vine greu să vii să mă chemi? Va obosi diavolul şi îl va lăsa.
De atunci nu mai dispărea copilul. După ce s-a făcut mare îi spuneau: „chipul diavolului”. Tulbura tot satul; îi zăpăcea pe toţi. Ce a mai tras şi tatăl meu cu el! Mergea la unul şi-i spunea: „Cutare a spus aşa despre tine”. Mergea apoi la altul şi spunea la fel. După aceea, se certau unul cu altul şi se băteau. Când acei oameni pricepeau aceasta, mergeau la el ca să-l prindă şi să-l pedepsească. Dar acesta îi sucea şi îi făcea ca aceia să-şi ceară iertare de la el. Atât de îndrăcit era! Chipul diavolului! Dumnezeu a iconomisit ca şi ceilalţi să vadă urmările, ca să le vină mintea la cap, să se înfrâneze pe ei înşişi şi să fie foarte atenţi. Acum, cum îl va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireşte că are şi circumstanţe atenuante.
Cea mai mare avere pentru om este binecuvântarea părinţilor. Aşa cum în viaţa monahicească cea mai mare binecuvântare este să primeşti binecuvântarea stareţului tău. De aceea se spune: „Să iei binecuvântarea părinţilor!”
O mamă, îmi aduc aminte, avea patru copii şi se plângea, sărmana.
‒ Voi muri de supărare, îmi spunea. Nu s-a căsătorit nici un copil. Fă rugăciune pentru ei!
Văzând că este o femeie văduvă, cu copii orfani, mi-a fost milă de ei. Fac rugăciune, fac rugăciune, dar nimic. Atunci îmi spun în sinea mea: Se întâmplă ceva aici.
‒ Ni s-au făcut vrăji, spuneau copiii.
‒ Nu sunt vrăji aici; se vede când este din vrăji. Nu cumva v-a blestemat mama voastră?, îi întreb.
‒ Da, Părinte, îmi răspund ei. Când eram mici, fiindcă eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineaţa până seara: „Ca lemnele să rămâneţi! Ca lemnele să rămâneţi!”.
‒ Mergeţi şi scuturaţi-o pe mama voastră, le-am spus eu, şi să-i spuneţi să se pocăiască şi să se spovedească, iar de acum înainte să vă dea mereu binecuvântări!
Într-un an şi jumătate s-au căsătorit toţi patru. Aceea, sărmana, era o femeie văduvă şi se pare că era şi fără răbdare, iar copiii, zburdalnici fiind, o scoteau din sărite. De aceea îi blestemase și iată la ce se ajunsese.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul I. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 105-107.