Azi-noapte am deschis o carte, deși mă culcasem decis ca să nu mai citesc. După miezul nopții mi-am zis: „Totuși, hai să deschid cartea asta, numai două pagini să citesc”. Și m-am pomenit că s-a făcut ora 7 dimineața. De două-trei nopți citesc dintr-o carte celebră, unde scrie cum unei femei credincioase i-a murit copilașul, iar femeia era disperată și plângea. Și a trecut pe acolo o femeie desfrânată, care a văzut-o pe mama aceea și i s-a făcut milă de ea când a văzut-o cum suferea. Și a început să se roage: „Doamne, tu știi cât îs de păcătoasă Dar, te rog, de data aceasta să mă asculți, cel puțin o dată ascultă-mă și pe mine: învie copilul acestei femei!” Iar copilul a înviat.
Iată, deci, că rugăciunile făcute pentru alții, dacă sunt spuse cu pocăință și cu dragoste, ajung la tronul lui Dumnezeu, indiferent de ce păcate am făcut.
Uneori ne rugăm, dar nu vedem rezultatul. Spune apostolul Iacov: „Cereți și nu primiți, pentru că cereți rău, ca voi să risipiți în plăceri” (Iac. 4, 3). Uneori cerem ceea ce este în dauna noastră sau a semenilor noștri, și Dumnezeu nu ne ascultă, așa cum un tată nu-și ascultă copilul care îi cere: „Tată, dă-mi să mă joc cu șarpele ăsta”.
Cât despre rugăciunea inimii, m-au întrebat și niște mari învățați din America, în urmă cu doi ani. Și le-am răspuns: „Părintele Cleopa a fost întrebat și el: Vorbiți‑ne despre Rugăciunea lui Iisus. Ce-a răspuns Cleopa? Eu nu știu ce‑i aia”. Rugăciunea neîncetată nu este o lucrare prea ușoară. Dar fiecare o poate face la măsura lui și este bine ca toți creștinii să încerce să spună rugăciunea minții. Există o rânduială, dar eu nu merg la rânduială. Le-am spus și celor din America și vă spun și vouă: întotdeauna când pomenim numele lui Iisus, fug toți dracii, pentru că demonii se cutremură când aud numele Domnului Iisus Hristos.
Poate că întreaga rugăciune – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” – e mai dificilă. Poți să zici doar: „Iisuse, mântuiește-mă pe mine, păcătosul”. Sau cum se spune în Acatist: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Satana e de acord ca să zici aproape orice cuvânt, dar „miluiește-mă” el nu suportă să audă niciodată.
Într-o mănăstire, unde era program foarte precis, la miezul nopții se trăgeau clopotele pentru Miezonoptică.
Dar, de câteva ori, înainte de miezul nopții cu o oră, începeau clopotele să sune. Și era o gâlceavă. Ieșeau călugării de la chilii să meargă la Miezonoptică, dar biserica era închisă. Și atunci îl certau pe clopotar:
– Măi, de ce-ai sunat mai repede?
– Dar eu n-am sunat!
– Nu ai tras tu clopotele!?
Și atunci, un cuvios, un frate curat și curajos, și-a zis în gând: „Lasă că văd eu ce se întâmplă!” Și s-a ascuns undeva, în clopotniță. A stat acolo pitit. Cu o oră înainte de miezul nopții, au început iarăși clopotele să sune. Și-a ieșit fratele și a spus celui care trăgea clopotele: „În numele lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, îți poruncesc ție, duhule necurat, să rămâi pe loc!” Și, deodată, au încetat clopotele; era satana care încurca treburile Atunci părintele i-a zis diavolului: „Nu-ți dau voie să pleci de aici, până ce nu cânți și tu Sfinte Dumnezeule”. Și a început să cânte demonul, că satana a rămas cu vocea aceea de înger, nu a pierdut-o. Cânta satana, încât clocoteau toți munții, așa de puternic cânta: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, iar apoi se oprea. „Termină cântarea!”, îl îndemna călugărul. Și iar începea: „Sfinte Dumnezeul, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”. Iar se oprea. A treia oară la fel. Pentru că nu voia nicidecum să zică „miluiește-ne pe noi”. Asta nu voia să zică satana. Nu voia să-I ceară lui Dumnezeu ca să-l miluiască. Și, atunci, a început diavolul să-l roage pe călugăr: „Dă-mi drumul, că vine ziua și mă prinde aici”. E o istorioară cu un mare înțeles.
Rugăciunea inimii, deci, este pomenirea numelui lui Iisus Hristos. Pomenind numele lui Iisus, te sfințești. De numele lui Dumnezeu fug toți dracii, ne spune Scriptura (cf. Marc. 16, 17). Dacă nu poți să o zici în forma dezvoltată, zi cel puțin: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” sau doar „Doamne, miluiește-mă”. Poți începe să o rostești mai întâi mecanic, doar cu buzele: „Iisuse, Doamne, miluiește-mă; Iisuse, Doamne, miluiește-mă”. După un an, doi, te-ai obișnuit și această rugăciune scurtă îți vine de la sine. După aceasta n-o mai zici cu buzele, o zici numai în minte. Apoi, dacă te-ai obișnuit și cu aceasta câțiva ani, vine de la sine. Și, când mintea se încălzește, iar inima tresare de bucurie la numele lui Hristos, atunci e bine. Dar puțini ating această performanță.
Arhiepiscop Justinian Chira
Extras din „Trăiţi frumos şi-n bucurie”, Ed. Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2014
Sursa: ganduridinierusalim.com