Sunt puţini oameni care pot respinge ispita de a-şi ghici soarta. Curiozitatea ne împinge să mergem pe la vrăjitori şi prezicători, care s-au înmulţit în ultima vreme şi care pretind că ştiu totul despre viitorul care ne aşteaptă. Iată o istorioară care arată, ce efect poate avea aflarea „soartei”.
La Academia de Arte din Sankt-Petersburg învăţau trei tovarăşi. Primul, Arcadie, studia pictura şi de acum avea tablouri cunoscute. Al doilea, Fiodor, studia literatura şi scria cărţi. Al treilea, Pavel, era compozitor.
Aflând că în oraş a venit o prezicătoare vestită din Europa, s-au sfătuit să meargă să-şi afle viitorul. Pavel se împotrivea, zicând că doar Dumnezeu cunoaşte viitorul omului şi n-a voit să se ducă.
Celor doi, vrăjitoarea le-a zis:”Tu, pictorule, vei ajunge-n slăvi, vei fi bogat şi vestit! Tu, scriitorule, vei muri în sărăcie şi uitare, deoarece nimeni nu va citi cărţile tale!”.
După aceasta Fiodor, care şi aşa era înclinat spre melancolie, a început să îndesească cu paharul şi puţin câte puţin s-a izolat de prietenii săi, fiind convins că nu mai are de ce să muncească, odată ce soarta îi este atât de vitregă.
Arcadie, înaripat de prezicerere, a început a veni tot mai rar la atelierul de pictură, petrecându-şi vremea în companii vesele, fiind încredinţat ca succesul îi este asigurat. Dar talentul nesusţinut de muncă, neudat cu sudoare s-a ofelit şi când în sfârşit iar a luat în mână pensula, aceasta nu-l mai asculta ca înainte. S-a speriat. A mai încercat o dată, dar degeaba! Văzând că i s-a terminat cariera de pictor, el şi-a pus ştreangul în gât, aducându-şi sufletul jertfă satanei.
Pavel, care nu se deosebea prin mari talente, dar care avea credinţă curată în Dumnezeu, şi-a continuat studiile sale muzicale, şi, deşi nu a devenit muzician cu renume, piesle lui muzicale mai pot fi auzite şi astăzi prin sălile de concert.
Pr. Alexandru Iamandii – 153: Veniti de pranziti
Nu de mult timp, nişte pelerine, abătându-se către altarul din Poiana liniştii, au cerut să li se citească nişte rugăciuni pentru sănătate şi sporul casei. Conformându-mă rugăminţii lor, mi-am pus epitrahilul pe grumaz apoi, deschizând Molitfelnicul, am săvârşit câteva litanii, rugându-L pe Dumnezeu să ofere cele de trebuinţă vieţii celor ce îşi plecaseră, cu nădejde, cred, genunchii, ascultând cu evlavie cuvintele inspiratelor rugăciuni. La final, după ce le-am miruit, binecuvântându-le spre plecare, am observat o mică ezitare din partea uneia, care părea un fel de lider. Ca să nu purceadă la drum cu o povară pe suflet, am întrebat respectuos: „Vă mai pot ajuta cu ceva?”. Răspunsul a venit neaşteptat de prompt: „Părinte, dacă nu eşti prea ocupat, n-ai vrea să ne deschizi Evanghelia?”.
Mărturisesc că m-am arătat o ţâră amuzat de cerere, şuguind oleacă la auzul năstruşnicei lor doleanţe, întrebând ironic: „Dar de ce s-o fac?”. „Ca să aflăm ce necazuri ori cumpene ne-aşteaptă. Avem copii care încă nu şi-au găsit rostul în viaţă. Am dori să ştim cum s-or limpezi toate.” Profitând de tihna momentului, dar şi de disponibilitatea curioaselor mele interlocutoare, am continuat în aceeaşi notă: „Vă mărturisesc, însă, că habar n-am cum se face asta”. Erau dezorientate şi vădit revoltate de afirmaţia mea. Una din femei zise către celelalte: „Haideţi, suratelor, că pierdem timpul! Nu v-aţi dumirit că nu ştie? Să găsim unul mai bătrân, sigur ne va ajuta!”. Dorind să-mi repar greşeala ironiei, potolindu-le din vârtejul în care se aflau, le-am poftit pe nerăbdătoarele pelerine la trapeza schitului. După ce au gustat din cele bucate, am încercat să le explic deşertăciunea nefericitului obicei. „Deschiderea Cărţii”, adică deschiderea Evangheliei, a Psaltirii sau a Pidalionului (Sfintele canoane ale Bisericii) cu intenţia de a ghici viitorul, constituie un ritual condamnat de Biserica Ortodoxă, fiind considerată la fel de periculoasă ca vrăjitoria şi ghicitul. Evanghelia reprezintă vestea cea bună a mântuirii, adusă lumii de către Domnul Iisus Hristos. Aici găsim învăţătura Sa, Cuvântul lui Dumnezeu, nicidecum felurite previziuni, care de care mai hilare ori înşelătoare. „Săvârşitorii” acestei rânduieli improvizate şi păguboase sunt preoţii puşi pe căpătuială, fără frică sau respect faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, dornici de a scoate bani cu orice preţ, din orice, profitând de slăbiciunea unor credincioşi de a-şi cunoaşte viitorul. Orice pagină ai deschide din cartea de cult a Evangheliei, nu găseşti scrise decât învăţăturile Domnului. Din ele, „iscusiţii” cititori încearcă să interpreteze în mod arbitrar anumite pasaje, întâmplări relatate de slova dumnezeiască sau chiar, ridicol!, culoarea scrisului, negru, roşu etc.
Oarecum lămurite, bătrânele credincioase dădeau totuşi din cap a îndoială. Una din ele, prinzând curaj, îmi replică: „Dar eu m-am dus la preotul cutare şi mi-a deschis cartea, zicându-mi multe din cele pe care eu nu i le-am spus. Ba unde mai pui că erau adevărate”. I-am răspuns: „Când vrei să săvârşeşti un rău, ai un aliat de nădejde: diavolul”. Unii din aceşti „prezicători” se lasă „inspiraţi” de puterea limitată a duhurilor necurate, tocmai ca să câştige încrederea omului venit la el spre a-şi rezolva problemele. Însă, din păcate, ei uită ce a hotărât Dumnezeu odinioară pentru regele evreilor, Saul, când a mers la vrăjitoarea din Endor (I Regi, 28), pregătindu-şi astfel osânda de veci. Se ştie că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube sau pe răufăcători. Ei nu pot niciodată să facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri mincinoase înşală pe cei necredincioşi ori slabi în credinţă. Acest adevăr ni-l arată Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrăjitorii şi fermecătorii care le slujeau lor? Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din Împărăţia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi de boli? Acestea sunt râsuri şi basme. Deci nu te amăgi, creştine, că niciodată lupul nu se poate face oaie, nici diavolul nu se face cândva doctor. Deci, noi când ne îmbolnăvim sau avem necazuri, sau suntem nedreptăţiţi, sau avem pagube, sau feciori de căsătorit, sau alte greutăţi în familie, să nu mai alergăm la ajutorul diavolului şi al slugilor lui, care sunt vrăjitorii şi ghicitorii, ci la biserică să alergam şi la preoţi, la rugăciune şi la post şi îndată ne va ajuta Dumnezeu”.
Cu adevărat, este trist că unii dintre cei care trebuie să se dovedească fideli slujitori ai Domnului, luptând cu toată fermitatea pentru stârpirea practicilor magiei şi fermecătoriei, devin ei înşişi aidoma vrăjitorilor ori ghicitorilor. Unde mai pui că Biserica îi canoniseşte cu mare asprime pe cei ce se dedau la asemenea practici oculte. Bunăoară, foarte aspru îi pedepseşte pe vrăjitori Sfântul Vasile cel Mare. Iată ce spune el în canonul 72: „cel ce se dă vrăjitorilor, sau unora ca acestora, se va canonisi cu canonul ucigaşilor. Ei sunt opriţi de cele sfinte de la 10 la 20 de ani”.
Nu ştiu dacă pelerinele s-au lămurit pe deplin prin cele zise de mine. Dar trag nădejde că măcar le-am sădit în suflet îndoiala faţă de inutilitatea şi multa osândă adusă de actul „liturgic” solicitat şi dorinţa de a cere preoţilor săvârşirea acelor slujbe cu adevărat ziditoare de suflet, care vor pogorî harul iubirii şi ocrotirii Preaînduratului Dumnezeu peste ele şi familiile lor.
(Acest text a fost introdus în cartea Miride și merinde – publicată la Editura Doxologia)