În viața monahală este ușor să-ți dai seama care ar putea fi starețul tău, însă cum putem să-l aflăm în viața noastră din lume? Unde ne-am putea afla „starețul” în afara vieții monahale?
Aceasta a fost întotdeauna o întrebare importantă în viața Bisericii și îmi aduc aminte de Sfântul Simeon Noul Teolog care spunea că starețul trebuie căutat cu lacrimi. Roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea unul, și dacă nu-l afli, atunci vorbește-I direct lui Dumnezeu, deșartă-ți inima înaintea Lui cu lacrimi, și Însuși Dumnezeu va fi Învățătorul tău. Ceea ce spun acum e puțin cam riscant și periculos, dar e ușor să ne închipuim că în zilele noastre nu mai există stareți. Însă dacă suntem smeriți, putem face din oricine un prorooc, pentru că dacă ne apropiem cu inimă smerită și cu încredere, atunci Dumnezeu ne va vorbi prin el.
Îmi amintesc că părintele Sofronie ne spunea: „Fă din duhovnicul tău un proroc!”. Adică, apropie-te cu credință și încredere, și Dumnezeu îl va insufla să-ți dea cuvânt. După cum spuneam mai înainte, pocăința adevărată dovedește că Dumnezeu este drept și binecuvântat în toate căile Sale, și că noi suntem niște mincinoși. De mult ori se întâmplă ca noi, duhovnicii, să nu știm ce spunem. Oamenii vin și ne cer un cuvânt. Uneori cuvântul vine firesc, fără să ne dăm seama, altădată nu primim cuvânt. Nu depinde numai de noi, depinde și de credința persoanei care întreabă.
O fetiță de 12 ani mi-a spus în spovedanie: „Uneori am gânduri de mândrie, spuneți-mi ce să fac”. Și i-am zis: „Mulțumește-I Domnului pentru toate câte a făcut pentru tine, mulțumește-I pentru fiecare răsuflare pe care ți-o dă”. Și fetița aceea mi-a „înhățat” cuvântul și a plecat bucuroasă!
Sursa: Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 30-31.
De obicei, oamenii iau contact cu preotul când ajung pentru prima dată la spovedanie. Rareori se întâmplă s-o facă doar cu ocazia vreunei nunţi, a unui botez sau a altui necaz (boală sau moarte).
Mulţi din cei care doresc să se mântuiască merg la mănăstiri, la biserici. Unii se apropie de preot şi-i spun: “Părinte, vă rog să-mi fiţi duhovnic”. Oare trebuie să-i cerem aceasta? De exemplu, unui părinte de sânge n-o să-i adresăm niciodată cererea: “Fii tatăl meu!” Nimănui nici prin gând nu i-ar trece aşa ceva. El este deja părintele nostru. Exact astfel stau lucrurile şi în acest caz: dacă un anumit preot a ajutat un om să revină la credinţă şi l-a îndrumat în problemele sale duhovniceşti şi în cele pământeşti şi a început să-l poarte spre calea mântuirii, atunci el l-a înviat din morţi şi i-a dat viaţă pentru veacul viitor. Dacă omul va merge mereu la acesta, relaţia lor va deveni cea dintre un părinte şi fiul său duhovnicesc. Şi nu va mai fi cazul să întrebe: “Părinte, puteţi fi duhovnicul meu?” Pentru că Însuşi Dumnezeu Îl va binecuvânta şi-l va îndruma.
Sursa: Îndrumar creştin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), vol. 2, Editura Sophia, 2009, p. 300.