Clipa despărțirii de lumea aceasta este o realitate, pentru fiecare dintre noi. Deși este dureroasă pentru cei dragi, creștinismul a văzut mereu în momentul morții întâlnirea cu Dumnezeu – spre viața cea veșnică. Din acest motiv, creștinii au corelat acest moment, al finalității vieții pământești, cu rugăciunea liturgică. Pregătirea pentru ceasul morții este legată de mărturisirea păcatelor și de primirea Sfintei Împărtășanii, de lumânarea sau de candela aprinsă și de împăcarea cu cei dragi. În anumite cazuri, când au fost eliminate toate șansele ca acel creștin să fie salvat prin metode medicale și se află spre cărarea vieții veșnice, Biserica a rânduit ca preotul să poată oficia o rânduială liturgică numită „slujba la ieșirea cu greu a sufletului”. În povățuirea tipiconală este menționat faptul că „preotul are datoria să se îngrijească de cei bolnavi. Îndată ce va auzi că cineva dintre credincioșii încredințați lui sunt bolnavi, să nu aștepte a fi chemat. Să se ducă, chiar dacă de mai multe ori, de va fi trebuință. Să spună încă și credincioșilor săi, că să-i dea de știre când ar fi cineva bolnav, mai ales de moarte grea”.
Înțelegem din aceste rânduri că preotul este chemat în momentul în care cineva din comunitatea sa se luptă cu moartea, rugându-se pentru ca acel creștin „să fie dezlegat de toată legătura, de tot blestemul (…) să faci fără durere dezlegarea din trup a sufletului robului Tău, (…) să se odihnească în locașurile cele veșnice, cu toți sfinții”, așa cum subliniază rugăciunea finală.
Trebuie menționat faptul că această rânduială liturgică nu are menirea de a „chema moartea”, așa cum susțin unele tradiții populare, ci este doar o rugăciune de mângâiere în cel mai greu moment al vieții creștinului.
Primirea Sfintei Împărtășanii pe patul de moarte
Atunci când viața unui creștin se apropie în mod natural de trecerea în Împărăția lui Dumnezeu, spre marea întâlnire cu Hristos, agitația momentului și drama familiei fac, de multe ori, ca elementul religios să fie lăsat la o parte. De aceea, este bine ca fiecare să știm ce trebuie făcut în ultimele clipe, când cineva drag se pregătește să treacă din lumea acesta spre veșnicia lui Dumnezeu.
Conform tradiției și rânduielii ortodoxe, ultimele momente ale vieții trebuie trăite în rugăciune și pregătire duhovnicească. Pe primul loc stau primirea Tainei Spovedaniei și apoi a dumnezeieștii Euharistii sau Împărtășanii. Trebuie reținut faptul că, inclusiv pe patul de moarte este nevoie de primirea dezlegării oferite de Spovedanie, pentru a putea primi ultima Sfântă Împărtășanie. Primirea celor două Taine este condiționată de dorința sinceră a creștinului de a se împărtăși, dar și de starea de conștiință a lui, pentru a-și putea mărturisi păcatele prin propriul grai.
În cazul creștinilor care nu mai sunt conștienți și care, în mod firesc, nu mai pot comunica, Biserica a rânduit ca acestora să nu li se dea Sfânta Euharistie. Canonul 83 al Sinodului VI Ecumenic prevede faptul că „nimeni sa nu dea Euharistia trupurilor moarte, căci așa mărturisește Scriptura (Matei 26; 26), însă trupurile morților nu pot să ia, nici să mănânce”. Din aceleași considerente, după regulile tipiconale, nu pot fi împărtășite nici persoanele aflate în comă sau în moarte clinică. Datoria duhovnicului este să se roage pentru cel care își trăiește ultimele clipe, fără a-i administra Taina Sfintei Euharistii.
Situația prin care trec unii creștini care nu mai pot primi pe patul de moarte Spovedania și Împărtășania nu este una care să împiedice mântuirea sufletului, dacă acei creștini au fost apropiați de Dumnezeu și au avut o viață curată, în care au primit în mod regulat harul lui Dumnezeu prin împărtășire.
Drama este acolo unde nu a fost timp de pocăință, clipa despărțirii venind în mod fulgerător. De aceea, așa cum ne învață dumnezeieștii părinți, spovedania și primirea Sfintei Împărtășanii fac parte, de fiecare dată, din pregătirea noastră pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Sursa: doxologia.ro