Cea mai mare frumuseţe a unei femei este cuviinţa, căci lipsa de cuviinţă la o femeie este cea mai nenaturală şi mai respingătoare imagine care se poate vedea în lume.
Viaţa Sfintei Macrina este un exemplu ilustru de bună cuviinţă, care se cuvine să fie a oricărei femei, în tinereţile ei Cuvioasei Macrina i s-a ivit o rană adîncă la sîn. în pofida sfaturilor mamei ei, Emilia, de a lăsa să o vadă un medic care să-i poată prescrie şi tratament, Macrina a refuzat aceasta.
Afierosindu-se pe sine în întregime, trup şi suflet, ca monahie lui Dumnezeu, Macrina nu mai înţelegea să se descopere în faţa unui bărbat, spre a afla de la el vindecare bolii ei trupeşti, ea care nu concepea să apară goală nici măcar înaintea mamei ei.
In timpul acestei boli, şi acestor discuţii, Macrina s-a rugat într-o noapte cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, strigînd din rărunchii inimii ei. Lacrimile ei s-au amestecat cu praful pămîntului din locul în care se afla, şi l-au prefăcut în tină la picioarele ei. Cu credinţă de nezdruncinat, Macrina a luat din acea tină făcută din tărînă şi din lacrimi, şi s-a uns cu ea la rana ei.
A doua zi, fericita s-a trezit complet vindecată. Cînd maica a intrat la ea, cernită de durere, să vadă cum îi este, Macrina, din smerita cugetare, nu a voit să-i descopere că Domnul a vindecat-o prin minunea rugăciunii şi a lacrimilor amestecate cu tărînă, ci, nevoind să-i arate rana, i-a zis: „Mă voi vindeca, mamă, numai dacă îţi vei pune tu mîna ta dreaptă peste pieptul meu şi mă vei însemna cu semnul Sfintei Cruci peste rană.”
Emilia şi-a întins mîna şi a însemnat-o pe fiica ei cu semnul Sfintei Cruci peste rană, pe care atingînd-o, nu a mai simţit-o, căci rana nu mai era: se mai vedea doar cicatricea rănii care fusese. Aşa şi-a ascuns Macrina goliciunea trupului din bună cuviinţă, şi puterea ei de a face minuni, din smerită cugetare.
Sf. Nicolae Velimirovici (din Proloagele de la Ohrida)
Vocaţia femeii creştin-ortodoxe este de a iubi şi de a se face iubită, de a reproduce pe pământ mişcarea dragostei dintre Persoanele Sfintei Treimi ca izvor al dăruirii şi responsabilităţii, vocaţie care se poate realiza prin educaţia duhovnicească în cadrul familiei, Bisericii şi comunităţii.
Anunţarea temei. În cele ce urmează ne-am propus să vorbim despre femeia creştin-ortodoxă, despre rolul ei în familie, Biserică şi societate (comunitate) şi despre idealul său de vieţuire, conform învăţăturii Bisericii noastre.
Tratarea. Cum şi când s-a născut femeia? „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… a făcut bărbat şi femeie (om şi oamă, după limba ebraică)“ (Facere I, 26-27). „… Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam … ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său“ (Facere II, 21-25). Aşa a creat Dumnezeu prima familie, iar în familie femeia este izvorul vieţii: „Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii“ (Facere III, 20). Într-adevăr femeia trebuia, adică, era să fie mama tuturor celor vii, dar nu a mai fost pentru că nu a ascultat, ci s-a lăsat amăgită de şarpe şi l-a amăgit şi pe bărbatul său, pe omul său, din care a fost luată. A trebuit să vină Femeia, pururea Fecioară, cea ascultătoare, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maria, Maica lui Dumnezeu-Omul şi Omul-Dumnezeu. Care să-L zămislească şi să-L nască pe Cel de-al doilea Adam, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care, prin ascultarea şi jertfa Sa, a răscumpărat dreptul de Mamă a tuturor celor vii, pe care îl pierduse Eva, prima femeie.
După Învăţătura noastră creştin-ortodoxă, femeia creştin-ortodoxă poate să-şi îndeplinească această misiune în Biserica lui Hristos, familia cea mare, şi în comunitatea creştin-ortodoxă. Am accentuat cuvântul comunitate, nu societate. Comunitatea formează personalităţi, iar societatea prin Sociologie, care înlocuieşte Teologia, formează doar indivizi, şi nu persoane vii şi veşnice.
Idealul şi scopul femeii creştin-ortodoxe le reprezintă formarea şi desăvârşirea fiinţei umane prin iubire, dăruire şi responsabilitate creştină. „Dumnezeu este Iubire“, spune Sfântul Ioan Evanghelistul. Iubirea dumnezeiască se poate înţelege prin cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Vocaţia femeii creştin-ortodoxe este de a iubi şi de a se face iubită, de a reproduce pe pământ mişcarea dragostei dintre Persoanele Sfintei Treimi. Această reproducere a iubirii treimice, ca izvor al dăruirii şi responsabilităţii, se poate realiza prin educaţia duhovnicească, în cadrul familiei, Bisericii şi comunităţii.
Femeia creştin-ortodoxă, după modelul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Maica Mântuitorului Iisus Hristos în familie, Biserică şi comunitate, dăruieşte, mai întâi, jertfelnic tuturor celor din jurul ei iubirea treimică şi apoi aşteaptă iubirea să se întoarcă la ea. Prin dragostea ei jertfelnică, milostivă şi treimică înlătură nepotrivirile de caracter şi evită trendurile apărute în ultimul timp: căsătorii de probă, relaţii intime întreţinute înainte de căsătoria religioasă ş.a., care nu sunt de nuanţă creştină. Curăţenia trupească şi sufletească a tinerilor înainte de căsătorie sunt fapte martirice, dar foarte bine venite pentru o căsnicie durabilă. Atunci, dragostea celor doi este mult mai puternică prin binecuvântarea Bisericii. Se spune despre fecioarele care se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu, îmbrăţişând votul monahal, că au zece talanţi şi pe aceştia îi înmulţesc precum sfintele preacuvioase maici. Noi credem că şi fecioarele care se păstrează curate până la căsătorie au tot zece talanţi, înmulţindu-i în timpul căsătoriei prin jertfa plină de iubire a acesteia.
Se vorbeşte foarte mult despre partenerul de familie şi despre parteneriatul de familie, care este cu adevărat succesul familiei şi al femeii creştin-ortodoxe. Sunt foarte importante afacerile, este foarte bună cariera, eşti foarte bine văzută printr-o profesie deosebită, eşti o bună mamă când te îngrijeşti de copiii tăi, dar toate acestea, numai dacă ai un adevărat partener de viaţă. Femeia nu poate trăi fără bărbatul din care a fost luată şi căruia i-a fost dăruită. Parteneriatul, ca legătură strânsă dintre cei doi soţi, trebuie să fie pe primul plan. Bărbatul trebuie să fie mai întâi de toate soţ, apoi tată şi, în cele din urmă, om de afaceri. Femeia trebuie să fie mai întâi soţie, apoi mamă şi, în cele din urmă, femeie-om de afaceri. Să căutăm mereu aurul din partenerul nostru.
Femeia se naşte cu darul de mamă, dar sunt multe femei care de bunăvoie sau de nevoie nu pot fi mame biologice, iar pentru acestea sunt viabile cuvintele Mântuitorului spuse către Maica Domnului şi adresate Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Acesta este fiul tău şi aceasta este mama ta“.
În spiritualitatea creştină întâlnim femeia creştină ca: fecioară, mamă, maică, maică preoteasă, soră, bunică ş.a. Ea este inima cea jertfitoare, plină de iubire, armonie, pace, bună înţelegere şi are gust de liturghie.
Recapitularea. Aceasta este femeia creştin-ortodoxă şi acesta este rolul ei în familie, Biserică şi comunitatea creştin-ortodoxă: să fie mama tuturor celor vii, a tuturor celor care vor moşteni viaţa veşnică prin ascultarea şi păzirea Cuvântului lui Dumnezeu, Iisus Hristos Mântuitorul.
Asocierea şi generalizarea. Prin urmare, femeia creştin-ortodoxă se poate împlini în oricare dintre rolurile pe care şi le asumă cu responsabilitate: fecioară, soţie, mamă, maică preoteasă, dar şi femeie utilă comunităţii, toate acestea având la bază iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.
Aplicarea. Pornind de la învăţătura Sfintei Scripturi şi continuând cu scrierile Sfinţilor Părinţi, femeia îşi poate asuma şi înţelege locul şi rolul său indiferent de epoca în care ar trăi, prin urmare, şi în vremurile noastre. Chiar dacă presiunea societăţii contemporane este puternică, mai puternic trebuie şi poate să fie pentru femeia credincioasă, creştin-ortodoxă, modelul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, care reprezintă idealul de iubire, devotament, slujire şi jertfelnicie, calităţi care duc la mântuire.
Sursa: ziarullumina.ro