Unul din marile ajutoare duhovniceşti dobândite de cei care părăsesc viaţa aceasta şi merg în cea de dincolo este Sfânta Spovedanie. Şi iarăşi, o mare pierdere pentru cei ce părăsesc această viaţă şi merg în cea de dincolo este lipsa Spovedaniei.
Mântuitorul Iisus Hristos le-a spus Sfinţilor Apostoli şi prin aceştia, la rândul lor, până azi, episcopilor şi preoţilor, că „oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri” (Matei 18, 18).
Legarea şi dezlegarea o luăm numai aici pe pământ. Dincolo vom suporta doar consecinţele.
Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii noastre; de aceea este bine să ne spovedim în fiecare an, în toate posturile. Iarăşi, nu putem şti vârsta la care viaţa noastră se va sfârşi. Foarte mulţi tineri mor nespovediţi.
E de la sine înţeles că cea mai mare tragedie pentru un om şi urmaşii familiei sale este să moară nespovedit. Că e tânăr sau că e bătrân, este acelaşi lucru până la urmă. Mulţi cad în eroarea de a zice că se vor spovedi când vor fi mai bătrâni. Niciodată nu putem şti sfârşitul vieţii sau dacă ajungem ori nu la bătrâneţe. De aceea omul trebuie să se spovedească de la 7 ani în sus, fiecare, în timpurile rânduite de Biserică sau când simte nevoia de a se spovedi.
Spovedania înseamnă dezlegare, uşurare. Tot timpul trebuie să fim dezlegaţi şi uşuraţi de păcate prin Taina Spovedaniei.
Cei care mor nespovediţi nu au parte, prin urmare, de acea mare dezlegare fundamentală pentru viaţa de dincolo. Ei trec dincolo nedezlegaţi, sunt legaţi în păcatele lor. Dincolo nu mai pot fi dezlegaţi de nimeni. Mântuirea unui creştin nu poate fi garantată fără Taina Sfintei Spovedanii.
Arhimandrit Ioachim Pârvulescu – Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor
De ce este necesară Spovedania?
Sfântul Nectarie al Pentapolei
Spovedania este necesară din următoarele motive:
a) pentru că este poruncă a lui Dumnezeu,
b) pentru că readuce și restabilește pacea între Dumnezeu și oameni și
c) pentru că îl folosește pe om din punct de vedere moral și duhovnicesc.
Faptul că spovedania este poruncă dumnezeiască se vede din Sfintele Scripturi, din Vechiul și Noul Testament. În numele lui Dumnezeu Moisi le spune israeliților: „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om, iar prin aceasta vă păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul acela, să-şi mărturisească păcatul ce a făcut”[1]. Și iarăși: „Dacă vreun suflet va păcătui…și-și va mărturisi păcatul ce a greşit împotriva lucrului sfânt, va plăti şi va mai adăuga peste preţul lui a cincea parte din preţ şi va da aceasta preotului şi preotul îl va curăţi prin berbecul cel pentru păcat”[2].
În Pildele lui Solomon se spune: „Cel ce îşi ascunde păcatele lui nu propăşeşte, iar cel ce le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit”[3]. Toți Prorocii și mai ales David recomandă spovedania, de vreme ce pocăinței îi urmează spovedania. Astfel, cei care veneau la Iordan, la propovăduitorul pocăinței, la Botezătorul Ioan, mai întâi își mărturiseau păcatele. Dar să vedem cuvintele evanghelistului: „Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului, și erau botezaţi de către el (Ioan Botezătorul) în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele”[4].
Așadar, reiese concluzia că spovedania este poruncă dumnezeiască și, fiind astfel, trebuie împlinită pentru mântuirea celor ce se pocăiesc. Această poruncă a primit un adaos de autoritate în Noul Testament. Spovedania a devenit ușa de intrare în Creștinism, iar aceasta se arată îndeajuns din spovedania celor ce se botezau în Iordan de către Ioan, al cărui botez era o introducere în Creștinism, pentru că spunea: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”[5].
Aceasta este mărturisită de asemenea și de Faptele Apostolilor, pentru că Apostolul Luca, istorisind cele despre venirea efesenilor la Creștinism, spune că veneau cu scopul să-și spovedească faptele lor și, mai ales, cu multă îndrăznire. Iată cuvintele Apostolului: „Şi mulţi dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor”[6]. Rugăciunea Tatăl nostru este un fel de spovedanie continuă și zilnică, căci cererea pentru iertarea păcatelor, este o spovedanie a păcatelor noastre.
Spovedania este recomandată și de Apostolul Iacov, fratele Domnului, care spune: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”[7]. Iar evanghelistul Ioan sfătuiește: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”[8]. Spovedania, ca un vechi obicei al Bisericii, este menționată și de Sfântul Irineu (Împotriva ereziilor I, 13), de Tertulian (De poenitenciae 2, 4, 9, 10), de Clement al Alexandriei (Stromate II, 12), de Origen (Omilia la Levitic II, 4) și de Ciprian (în Epistola 55, 59).
Grecii antici considerau spovedania necesară și folositoare, pentru că cei care erau introduși în Misterele Elevsinei și ale Samotrachiei, mai întâi se spovedeau de păcatele lor (Plutarh, Apoftegeme). Socrate recomanda spovedania ca o faptă mântuitoare: „Dacă cineva mă va nedreptăți, să fie gata să meargă acolo unde degrabă i se va înapoia dreptul; să se grăbească la doctor, astfel încât să nu se învechească boala nedreptății și să slăbească cu viclenie sufletul, făcându-l de nevindecat” (Platon, Gorgias)…
… Cu adevărat spovedania este poruncă dumnezeiască, deoarece este o dorință a inimii. Cel care a păcătuit își simte inima grea și nu află odihnă dacă nu-și va spovedi păcatul, dacă nu-l va mărturisi înaintea lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură menționează un exemplu foarte vechi, spovedania lui Lameh, care s-a spovedit cu zdrobire de inimă înaintea celor două femei ale lui, deoarece ucisese un bărbat…
… El care nu-și spovedise păcatele, nu afla nicăieri odihnă, pentru că niciodată nu se împăcase cu Dumnezeu. Cel care nu-și spovedește păcatele sale se află continuu sub greutatea vinovăției și departe de Dumnezeu, de aceea și sufletul său se întristează și se îndurerează. Starea morală anormală care stăpânește în cel păcătos este neîncetata mustrare pricinuită de simțirea sufletului care-și recunoaște păcatul și caută odihnă. Sufletul caută spovedania, deoarece cunoaște dumnezeiasca poruncă și își dă seama că aceste este singurul mijloc de împăcare cu Dumnezeu, pe care-L simte că s-a mâniat. Și caută să-L mulțumească, ca să nu se scârbească de el, ci să fie milostiv cu el și să-i ierte păcatele.
Așa cum spovedania este o pornire lăuntrică, tot astfel și împăcarea cu Dumnezeu este un îndemn lăuntric care incită spre acest scop, pentru că sufletul conștientizează că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu și este dator să se apropie de dumnezeiasca dragoste, ca să se tămăduiască. Biserica este singura care a primit stăpânirea de a-l împăca pe om cu Dumnezeu și a readuce vindecarea. Acesta este motivul pentru care cel care a păcătuit trebuie să alerge la Biserică. Numai ea are puterea să-l împace cu Dumnezeu. Iar aceasta este mărturisită de lucrarea și misiunea Bisericii.
„Despre grija de suflet” – Texte despre cunoașterea de sine ale Sfântului Nectarie.
Sursa: marturieathonita.ro/de-ce-este-necesara-spovedania
[1] Numeri 5, 6-7.
[2] Levitic 5, 1, 5 și 16.
[3] Pilde 28, 13.
[4] Matei 3, 6.
[5] Matei 3, 11.
[6] F. Ap. 19, 18.
[7] Iacov 5, 16.
[8] I Ioan 1, 9.