Domnule, într-o lume civilizată, cu medicină, cu farmacie, de ce atâta colesterol? De ce atâtea accidente vasculare? De ce atâtea boli cronice? Pâi de la carnea de om te intoxici! Asta crește colesterolul! Mâncâdu-l pe altul de fund, faci colesterol. Făcând rugăciune scapi de el! Bârfind faci colesterol, duşmănind faci colesterol. Se îngroaşă venele în cap, pocnesc şi mori! Că aşa spune proverbul popular, prostul moare de grija altuia, nu de grija lui!
Noi ne mândrim că suntem bărbaţi, că suntem gigolo, avem muşchi, am făcut karate, am făcut sală, dar nu am făcut forţă la rugăciune!
Cu acest proverb – „Nu spune tot ce ştii, nu crede tot ce auzi” (nr.5495 în Apa trece, pietrele rămân) – s-a întâmplat un fenomen interesant şi mai ales important, care apare şi în cazul altor proverbe, anume că a fost preluat, completat şi dezvoltat de un mare duhovnic ortodox – Parintele Paisie Olaru († 18 octombrie 1990). Părintele Paisie Olaru nu a fost însă un om al scrisului, aşa încât zicerea părintelui este povestită de alţii sau redată după vreo înregistrare audio, sub două forme:
1.
„Să nu faci tot ce poţi,
să nu crezi tot ce auzi
şi să nu spui tot ce ştii!”
[aceasta este forma cea mai cunoscuta]
2.
„Să nu crezi tot ce auzi
Să nu faci tot ce poţi
Să nu spui tot ce ştii
Să nu dai tot ce ai.”
Această a doua formă apare în volumul Părintele Paisie de la Sihla (fragmente) – volum apărut la Editura Bizantină (Bucureşti); ediţia a II-a, cu un Cuvant introductiv de Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei. Totuşi, nici aici şi nici în Parintele Paisie Duhovnicul (volum de ziceri, apoftegme şi relatări, editat de Părintele Ioanichie Bălan şi apărut la Editura Trinitas, Colectia „Credinţă şi cultură” nr.1, în anul 1993) zicerea nu este explicată de Părintele Paisie. De aceea voi îndrăzni câteva cuvinte, de la mine.
„Să nu crezi tot ce auzi”
Sfinţii Părinţi spun că numai atunci să repetăm cuvintele cuiva când suntem în stare să punem ghilimele, adică să repetăm exact cuvântul aceluia. Aceasta ar fi rigoarea de care ar fi bine să ne ţinem… În practică însă cuvintele oamenilor trec din gură în gură şi, chiar fără rea voinţă, ele ajung din ce în ce mai deformate. De aceea Părintele Paisie spune „Să nu crezi tot ce auzi”, iar Părinţii completează: chiar să nu vrei să auzi lucruri despre alţii. Iar dacă cineva spune în prezenţa ta ceva rău despre altcineva, tu să spui un bine despre acel altcineva, iar dacă acela insistă în clevetirea lui, atunci tu să schimbi subiectul, şi dacă nici aşa nu reuşeşti să opreşti bârfa, atunci să întrerupi conversaţia (cu ceva de genul: „Iartă-mă, trebuie să mă duc până la baie…”). Altminteri, ne facem părtaşi bârfei, la diferite nivele.
„Să nu faci tot ce poţi”
Există un fel de asceză a puterii. Deşi uneori ni se pare că puterea o au doar cei puternici, cei mari, cei bogaţi etc., totuşi ispita puterii ne paşte pe toţi. Ea se manifestă în special atunci când avem un anumit fel de putere asupra cuiva.
Pe mine, ca preot, ispita aceasta mă paşte mai ales atunci când remarc că oamenii mă ascultă, dau credit la ceea ce eu spun. Şi atunci eu trebuie să-mi zic că am o mare responsabilitate şi că voi da seama, că trebuie să fiu atent la om, să-l ascult şi să nu-i calc în picioare libertatea, şi că dacă ceva bun se lucrează prin mine, deşi lucrul acesta nu pot să-l ştiu acum, este lucrarea harului lui Dumnezeu venit în ciuda nevredniciei mele prin punerea mâinilor episcopului.
Pe cineva care se află într-un post de conducere şi are oameni sub el îl paşte ispita unei anumite tiranii. El trebuie să vegheze ca aceia să-şi facă treaba, dar în acelaşi timp se cuvine să se poarte omeneşte cu ei. Când orgoliul sau ispita puterii sau dorinţa de a avea dreptate îl biruieşte, atunci el riscă să cadă într-o anumită tiranie, urâtă în faţa lui Dumnezeu.
Mai este o formă de putere, pe care o avem toţi: aceea de a şti lucruri despre aproapele.
„Să nu spui tot ce ştii”
„A se face dumnezeu pământesc”
Adesea auzim lucruri despre aproapele – vrând sau nevrând -, sau le aflăm cumva. Această „ştiinţă” se manifestă în noi ca o putere virtuală asupra celuilalt. Ni se pare că dacă ştim ceva despre cineva, aproape îl posedăm într-un anumit fel. În loc să nu vrem să ştim lucrurile acelea sau să nu vrem să le credem, acumulăm informaţia ca pe o comoară. Aceasta nu este o atitudine creştină – dimpotrivă, este tendinţa lumii acesteia, din ce în ce mai accentuată azi, în epoca internetului. Atitudinea creştină este aceea a sfântului Macarie cel Mare, egipteanul, despre care se spunea că s-a făcut „dumnezeu pământesc”, că „precum este Dumnezeu acoperind lumea, aşa s-a făcut şi avva Macarie acoperind greşelile ce le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut şi care le auzea, ca şi cum nu le-ar fi auzit.” (Patericul egiptean, Pentru avva Macarie Egipteanul, 31). Iar despre avva Ammona se spun următoarele:
„A venit odată avva Ammona să guste ceva într-un loc şi era acolo unul care avea nume rău. Şi s-a întâmplat de a venit o femeie şi a intrat în chilia fratelui celui ce avea nume rău. Deci, aflând cei ce locuiau în locul acela s-au tulburat şi s-au adunat ca să-i gonească pe el din chilie. Şi cunoscând că episcopul Ammona este în locul acela, venind l-au rugat să meargă împreună cu dânşii. Şi înţelegând fratele, luând femeia, a ascuns-o într-un chiup mare. Şi până să vina norodul, a văzut avva Ammona ceea ce se făcuse şi pentru Dumnezeu a acoperit lucrul. Şi intrând, a şezut deasupra chiupului şi a poruncit să se caute toată chilia. Deci, după ce au căutat şi nu au aflat pe femeie, a zis avva Ammona: «Ce este aceasta? Dumnezeu să va ierte!» Şi rugându-se, a făcut pe toţi să se duca şi apucând de mana pe frate, i-a zis: «Ia aminte de tine, frate!» Şi aceasta zicând, s-a dus.” (Patericul egiptean, Pentru avva Ammona, 10)
Atitudinea în legătură cu cele ce ştim sau aflăm despre aproapele nu este senzaţia vană şi virtuală de putere, ci aceea de înţelegere a neputinţei aproapelui, de rugăciune pentru el. Aceasta este de folos cu adevărat şi pentru aproapele, dar şi pentru pacea, liniştea proprie, după cum spune un alt proverb: „Să auzi, să vezi şi să taci, dacă vrei să ai pace” (nr.6591 din Apa trece, pietrele rămân) – adică: trezvie, dar discreţie!
„Nu te face înţelept în tot lucrul”
Un alt aspect al „Să nu spui tot ce ştii” apare în legătură cu un alt proverb: „Nu te face înţelept în tot lucrul” (nr.5521 în Apa trece, pietrele rămân). Adică, în limbajul de astăzi, să acceptăm că nu suntem competenţi în toate, şi chiar acolo unde suntem competenţi putem să greşim. De aceea Părintele Nicolae Steinhardt zicea că ne face întotdeauna bine să ne relativizăm puţin pe noi înşine, ştiinţa noastră. Această atitudine ne aduce întotdeauna un plus de „bun simţ” şi de realism. Dimpotrivă, a spune „eu ştiu!”, a se face pe sine înţelept în faţa altora este aducător de orgoliu şi chiar de antipatie.
O altă apoftegmă din Pateric spune:
„Au mers odată nişte bătrâni la avva Antonie, şi avva Iosif cu dânşii. Şi vrând bătrânul [Antonie] să-i încerce, a pus înaintea lor un cuvânt (verset) din Scriptură, şi, începând de la cei mai mici, îi întreba ce înseamnă acel cuvânt. Şi fiecare răspundea după puterea sa. Însă bătrânul zicea fiecăruia: «N-ai aflat încă». Mai pe urmă de toţi, a zis către avva Iosif: «Tu cum zici că este cuvântul acesta?» Răspuns-a: «Nu ştiu». Atunci a zis avva Antonie: «Cu adevărat, avva Iosif a aflat calea, căci a zis: Nu ştiu.»” (Patericul egiptean, Pentru avva Antonie, 19)
„Să nu dai tot ce ai”
În Evanghelie, la un moment dat, în acelaşi moment Iisus pe unul îl opreşte să-i urmeze, iar altuia îi cere acest lucru:
„Şi apropiindu-se un cărturar, i-a zis: Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge. Dar Iisus i-a răspuns: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul. Un altul dintre ucenici I-a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să mă duc şi să îngrop pe tatăl meu. Iar Iisus i-a zis: Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor.” (Matei 8, 19-22)
De asemeni, unora Mântuirorul le vorbeşte de milostenie, altora de a lăsa toate. Sfântul Marcu Ascetul explică lucrul acesta prin cuvintele:
„Este o poruncă restrânsă şi este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se porunceşte să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceşte lepădarea de toate avuţiile.” (Marcu Ascetul, Despre legea duhovniceasca, 27).
Vedem însă că această „poruncă cuprinzătoare” de a da tot ce ai nu este a tuturor, şi cine vrea să o împlinească peste măsurile sale, mai tare se tulbură, neputând suporta nevoia în care singur pe sine se pune.
***
Iată, am încercat un mod de înţelegere duhovnicească a unui prim proverb. Înţelepciunea populară românească este adesea plină de un bun simţ apropiat de creştinism, atunci când nu este frivolă sau mai apropiată de moştenirea veche pagână a civilizaţiei româneşti…
Surse: Părintele Calistrat Chifan și gânduridinierusalim.com