Cu cât este mai mare durerea, necazul tău și tăcerea lui Dumnezeu, cu atât mai mare să fie credința și nădejdea că El te vede, aude, pricepe și că nu va lăsa lucrurile neschimbate! Așa vei reuși:

Cu cât este mai mare durerea, necazul tău și tăcerea lui Dumnezeu, cu atât mai mare să fie credința și nădejdea că El te vede, aude, pricepe și că nu va lăsa lucrurile neschimbate! Așa vei reuși:

Cu cât este mai mare suferința, cu atât mai mare să fie credința noastră în Dumnezeu Mă obsedează faptul că multă lume este îndurerată, că oamenii au necazuri, dureri probleme, strâmtorări. Omul are necazuri și de la cei din jurul lui, și de la întâmplări ale vieții, dar și de la sine însuși. Unii se luptă cu bolile, iar unii cu diavolul față către față. Există multă suferință, multă durere!

Îngăduiți-mi să spun aici ceva ce poate am spus și altă dată: cu cât sunt mai vădite acestea toate pe care le-am pomenit, cu atât mai mult cred că Dumnezeu există, este prezent. Nu se poate ca Dumnezeu să nu-Și ofere ajutorul la vremea pe care o știe doar El.

Noi, oamenii, cu sensibilitatea noastră omnească suferim atât de mult, pătimim mult când sufletul nostru vede toate acestea! Dumnezeu – care nepătimitor fiind, nu încetează să fie Făcătorul tuturor acestor făpturi care suferă și de aceea, din acest punct de vedere, nu poate să fie pasiv – cum este cu putință să vadă toate acestea și să ne înțeleagă și să nu înțeleagă ce ni se întâmplă? Noi nu putem pune în locul celuilalt. Uneori, ca om îi spun celui de lângă mine: „Uite, te înțeleg, îmi dau seama ce este în sufletul tău”.

Dumnezeu, cu mult mai mult este înlăuntrul sufletului nostru, înlăuntrul suferinței noastre, le știe bine pe toate acestea și mai mult, le are în mâinile Lui și cu o privire poate să le pună în ordine, să le alunge. Totuși, cu toate că le vede, le lasă să existe.

Omul strigă, urlă, uneori mai puțin, alteori mai mult, uneori cu glas stins, alteori cu glas puternic. Odată se roagă când strigă, altă dată scoate doar un simplu strigăt. Omul simte că Dumnezeu tace, nu aude, nu răspunde. Astfel, continuă să simtă durerea, să sufere. Prin urmare, pe de o parte avem realitatea, aceea că Dumnezeu tace.

Cât aș dori, cât v-aș ruga – chiar dacă suferim, chiar dacă suntem doborâți, chiar dacă în câteva rânduri lipsa de răbdare ne duce la deznădejde, la calea fără ieșire – ca toți să privim lucrurile astfel: cu cât este mai mare durerea, strâmtorarea, tăcerea lui Dumnezeu, cu atât mai mare să fie credința noastră în El, nădejdea, încredințarea că Dumnezeu vede, aude, pricepe și că nu va lăsa lucrurile neschimbate.

Dacă mă întrebați, cred că aici este toată taina. Problema nu este să se întâmple ceea ce vrem. Ce vrea unul care suferă? Să nu sufere. Ce dorește unul care simte durerea? Să n-o mai aibă.

Dar nu este aceasta problema. Importanța constă în faptul că Dumnezeu prin acestea rânduiește ca omul să învețe lecția pe care o are de învățat. Dumnezeu, cu toate că are sensibilitate, dacă-mi este îngăduit să spun așa, simțire dumnezeiască și le sesizează pe toate, cu toate acestea, acceptă să vadă făptura Lui chinuindu-se, pentru că prin acestea vrea să ne îndrume să învățăm lecția și nu să scăpăm de ceea ce ni se întâmplă.

Așadar, aceasta este învățătura: cu cât mai mult tace Dumnezeu, cu atât este mai prezent.

Cu cât parcă se pierd toate, cu cât nu există nădejde în nici o parte, cu atât mai mult Dumnezeu este prezent și intervine în chip nevăzut, tainic.
Nu ne descoperă nouă acest lucru, dar lucrează în sufletul omului, conform cu credința și nădejdea, cu starea fiecărui om.

Sursa: Taina suferinței, Simeon Kraiopoulos.