L-au întrebat fraţii: Ce alte fapte bune sunt mai necesare monahilor?
– Întâi, neieşirea din mănăstire. Călugărul nu trebuie să iasă, dacă se poate, niciodată din mănăstire; iar dacă iese, numai la mare nevoie şi pentru un ceas-două. Apoi, repede să se întoarcă la mănăstire. Pentru că i se răceşte sufletul, îi slăbeşte credinţa, îi rămâne rugăciunea şi canonul, şi îşi pierde liniştea. Iată de ce nu m-am silit să merg la Ierusalim. Trebuia să pierd o lună de zile pe drumuri, fără Sfânta Liturghie, fără rugăciune şi canon. Aici, însă, la Sfânta Liturghie, este tot Ierusalimul, dacă asculţi slujba cu toată frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste.
O altă faptă bună, foarte necesară călugărului, este tăcerea. Am văzut că dacă vorbeşti, de cele mai multe ori, greşeşti, judeci, spui minciuni, cleveteşti, te lauzi, râzi de alţii şi nu mai ai îndrăzneală la rugăciune. Iar dacă taci, mare odihnă sufletească şi îndrăzneală ai la Dumnezeu.
Apoi, fuga de oameni. Trebuie să fugi de oameni, de tot felul de oameni. Atunci ai mare odihnă şi gândul îţi este numai la Dumnezeu. Să nu vorbeşti cu nimeni, dacă se poate, să nu primeşti mireni în chilie, nici să te duci în casele lor. Că nici tu nu-i foloseşti pe ei și nici ei, pe tine. Călugărul nu trebuie să vorbească cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Pentru aceasta a venit la mănăstire, ca să se roage permanent pentru el şi pentru lume.
Altă faptă bună a călugărului este sărăcia. Călugărul să nu aibă, dacă se poate, nici o avere, mai ales bani. Iubirea de arginți îţi robeşte inima şi te lipeşti de ei, încât nimic nu mai poţi face din dragoste, ci numai pentru bani.
L-au întrebat părinţii: Ce păcat ucide cele mai multe suflete şi le aruncă în pierzare? Necredinţa sau desfrânarea?
– Nu, părinţilor. Este mândria! Mândria omoară cei mai mulţi oameni! Orice cădere a omului este numai din mândrie! Din pricina încrederii în sine, omul este lăsat să cadă în necredinţă, în desfrânare şi în deznădejde. Cu cât se mândreşte omul, cu atât cade mai repede şi mai de sus! Să ne ferească Dumnezeu de patima mândriei, că-i mai grea decât toate!
Sursa: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 728-729.
Dacă amintirea faptelor bune făcute de tine te îndeamnă la mândrie, cugetă îndată că aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, și, ca și cum ai vorbi cu ele, zi (Gândeşte-te deci că, oricâte fapte bune ai face şi oricâte daruri ai lua, cu atât mai mult ele se datorează lui Dumnezeu şi tu te obligi mai mult faţă de El. Din această meditare, nu numai că nu te vei mândri de virtuţi şi calităţi, ci te vei coborî în adâncul smereniei, fiindcă nu ai nimic vrednic cu care să mulţumeşti pe deplin darurilor dumnezeieşti):
„Nu ştiu, gândurilor, cum aţi apărut şi aţi năvălit în mintea mea! Nu eu sunt autorul faptelor bune, ci bunul Dumnezeu şi Darul Său. El v-a crescut şi v-a păzit. Deci numai pe El voiesc să-L cunosc, Părinte Începător şi Înfăptuitor. Lui Îi mulţumesc şi pe El Îl laud”.
Meditează apoi că toate lucrurile făcute de tine nu sunt tocmai în lumina şi după darul dat ţie să le cunoşti şi să le faci, ci multe sunt neîndeplinite şi multe departe de scopul curat şi sârguinţa obligatorie. De aceea, când vei înţelege bine acestea, vei vedea că se cuvine mai bine a te ruşina de virtuţile tale, decât a fi satisfăcut în zadar și a te mândri cu ele. Fiindcă-i destul de adevărat că virtuţile fireşti ale lui Dumnezeu, pe care suntem datori a le face, fiind în sine curate si desăvârşite, oarecum se profanează din cauza lipsurilor şi insuficienţelor noastre.
Apoi compară-ţi faptele cu ale sfinţilor, adevăraţilor prieteni şi robi ai lui Dumnezeu, şi vei vedea că cele mai de seamă fapte ale tale sunt nimicuri şi de foarte puţine ori de nicio cinste. (…)
În scurt, de îţi vei înălţa mintea la dumnezeirea şi nemărginita mărire a Dumnezeului tău („înaintea Căruia nici cerul nu-i curat”, cum e scris, Iov, 15, 15), vei vedea bine că, în tot lucrul tău, nu trebuie să te mândreşti şi să-ţi înalţi cugetul, ci să te îngrozeşti şi să te cutremuri, oricât de sfânt şi de desăvârşit ar fi. Eşti dator a zice din tot sufletul către Domnul, ca vameşul cel smerit: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.
Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 119-120