Uneori am impresia că nimic important nu se mai întâmplă în lume. În sensul că nimic din ceea ce se declară a fi important nu mă atinge. Oamenii își comunică de regulă lucruri neimportante și care îi caracterizează prea puțin sau deloc. Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sînt considerate importante.
Pentru ca ceva să fie important este nevoie ca cineva să considere important acel lucru. Cum arată un lucru important? Nicicum. Pentru cineva e important că plouă, pentru altcineva – că nu plouă. Pentru cineva e important că se căsătorește, pentru altcineva – că se desparte. Dar ce este cu adevărat important și ce face ca ceva să fie important?
Cred că ceea ce face ca un lucru să fie important este bucuria. Dacă ceva îți aduce bucurie – este important. Cînd sufletul este apăsat sau amărît, nimic nu i se mai pare important. Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte.
Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decît o bătaie în ușă, decît o pereche de pantaloni sau decît niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zîmbet, o pasăre care se izbește în geam… Păziți-vă bucuria – e ceea ce face viața importantă.
Pr. Savatie Baștovoi, www.rucodelie.ro
Părinţii noştri vor să fie copiii lor totdeauna mulţumiţi, bucuroşi, recunoscători şi mulţumitori pentru toată osteneala şi jertfa lor. Şi când văd că pruncii lor sunt trişti, nemulţumitori şi supăraţi, atunci le este greu.
Asemenea şi Tatăl nostru cel ceresc: ne-a dat totul, iar noi suntem veşnic mâhniţi de ceva. Este ca atunci când o mamă îi face copilului toată voia, iar el este mereu nemulţumit şi îi reproşează.
Aşa şi Domnul are necazuri cu noi. În loc să fim recunoscători şi mulţumitori Domnului, noi adeseori arătăm mulţumirea în cuvinte, iar inima ne este goală. Bucuria este cea mai mare mulţumire adusă lui Dumnezeu, căci El ne-a smuls din mâhniri şi păcate.
Sursa: Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 161.
Toată pocăința trebuie făcută cu bucurie. Pocăința se face cu fața spre viitor. Eu nu sunt pentru o pocăință care privește doar în trecut. Noi privim viața în față, mergem înainte. Trecutul e irecuperabil. De aceea, pocăința se face în prezent, cu fața spre viitor, căci ea este, în esența ei, părăsirea păcatului, nu altceva. Eu n-am fost niciodată pentru o pocăință „de penitenciar”, ci totdeauna am îndemnat spre o pocăință senină, cu nădejde, cu bucurie. Și atunci, iată, dacă pocăința e făcută cu bucurie, înseamnă că există o strânsă legătură între pocăință și bucurie, și nu se exclude pocăința, atunci când e de față bucuria.
Gândiți-vă, de exemplu, la fiul risipitor (tare-mi place mie pilda aceasta!) care, atunci când s-a întors, a fost primit de tatăl lui, care l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a dat poruncă să se sărbătorească venirea sa, făcând mare ospăț de bucurie. Dacă el s-ar fi pocăit cu tânguire, n-ar fi putut participa la ospăț. Or, tatăl nu i-a cerut nimic.
Ce i-a cerut Domnul Hristos, de pildă, Sfântului Apostol Petru, ca să fie reașezat ca apostol, după ce s-a lepădat de trei ori? A treia zi i S-a arătat deja Domnul Hristos! A pus accent pe iubire – iubirea-i fericire, iubirea-i bucurie! În esența ei, așa cum am spus mai înainte, pocăința este părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Adică, Dumnezeu nu vrea să fim o ceată de tânguitori, ci vrea să fim oameni care să ne bucurăm de El, de Evanghelia Lui, de cuvântul Lui, de darurile Lui.
Sursa: Arhimandrit Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 63-64.