Nu este mai mare nenorocire pentru familie decât păcatul infidelităţii unuia dintre soţi. Aceasta este o lovitură cumplită, ca o spărtură în fundul corabiei, care ameninţă cu pieirea tot vasul.
Desigur, conştiinţa noastră primeşte sute de avertismente, întrucât căderea nu se săvârşeşte niciodată într-o oră. Căderea exterioară este pregătită de căderea lăuntrică de la Dumnezeu şi de la dreptatea Lui, de refuzul de a purta crucea credinţei şi credincioșiei, pe care soţii şi-o iau la cununie.
De altfel, căderile nu sunt de aceeaşi însemnătate… Una este atunci când soţul, pierzându-şi sub înrâurirea alcoolului nu numai vigilenţa, ci şi cunoştinţa, a păcătuit fără să-şi dea seama. Trezindu-se, conştientizează cu groază ceea ce s-a întâmplat şi se târăşte în genunchi la soţia sa, blestemând ziua şi ceasul când a acceptat propunerea tovarăşilor săi de a chefui, de a-şi face de cap departe de casă.
Cu totul altceva este atunci când omul recunoaşte în forul său interior că sentimentele au slăbit, că şi-a pierdut interesele familiale vitale, că nu mai există comuniune reală cu soţia, şi începe să ofteze după o fericire îndoielnică „în ţară depărtată”, ca fiul risipitor, şi să caute un suflet care să-l înţeleagă, să-i împărtăşească necazul, pe care în cele din urmă îl găseşte şi cu care, în „semn de recunoştinţă”, săvârşeşte păcatul de moarte al preacurviei, împlinind în felul acesta apostazia lăuntrică. Unuia ca acesta îi e mai greu să se pocăiască – iar pocăinţa sinceră şi profundă este singurul mijloc de a reface armonia iniţială, de a intra iarăşi în unirea şi conglăsuirea mântuitoare pe care se întemeiază căsătoria.
În fine, nici nu voi mai vorbi aici despre al treilea caz, când soţul se aruncă cu cinism în braţele unei seducătoare, satisfăcându-şi pofta animalică şi ridicând viciul la rangul de mod de viaţă. Curvarul îşi rezervă dreptul de a proceda la fel şi în continuare. Această ultimă situaţie presupune realmente deplina distrugere a Tainei Căsătoriei, căci despre ce prezenţă unificatoare a Dumnezeu lui Celui Viu în inimile omeneşti se poate vorbi atunci când inimile acestea sunt „arendate” poftei, desfrâului, senzualităţii?
Al doilea caz este mai dureros, pentru că, repet, mai întâi a fost omorât domeniul sufletescului, după care a venit şi rândul căderii trupeşti. Dacă cel care a înşelat este creştin, el conştientizează imediat că se află în stăpânirea unui păcat de moarte, în închisoarea necunoştinţei de Dumnezeu. O asemenea greutate, un asemenea chin îi va cuprinde întreaga fiinţă, încât va vedea negru în faţa ochilor… Din imbolduri religioase, el se va pocăi, iar odată cu pocăinţa, în sufletul lui va învia simţul datoriei, răspunderii faţă de omul iubit cândva, şi conştiinţa îl va trage pe calea cea strâmtă şi anevoioasă a refacerii unităţii cu Ziditorul. Deplinătatea pocăinţei, săvârşită nu doar prin spovedanie, ci şi prin iertarea lui de către jumătatea sa, constă în renaşterea unităţii sufleteşti şi duhovniceşti, pe care le-o poate reda doar Domnul.
Primul dintre cazurile pe care le-am descris este cel mai puţin grav prin urmările sale, şi soţia trebuie să aibă destulă minte, înţelepciune, bărbăţie ca să înţeleagă, să-l primească înapoi pe soţ şi să-l ierte… Pentru că nimeni dintre noi nu e asigurat împotriva unei asemenea căderi, cu oricare dintre noi se poate întâmpla asta. Diavolul e puternic, iar neputinţa omenească e mare.
Cauza principală a divorţului este lipsa de credinţă în Dumnezeu. În ochii multora căsătoria e un simplu contract civil. Când locuieşti într-o locuinţă şi nu-ţi mai place, desfaci contractul şi pleci. Aşa a ajuns căsătoria în ochii multora!
O altă cauză puternică este păcatul desfrâului care distruge, ca rugina, temelia vieţii de familie. Când începi să iubeşti o altă persoană şi o altă casă şi te simţi mai bine în ea decât în casa ta, ai pornit pe drumul pierzării.
Lăcomia e un alt izvor otrăvitor, căci multe familii se întemeiază pe interese materiale şi nu pe iubire şi pe potrivirea firilor: aici, de multe ori greşesc părinţii. Pe cei tineri nu i-a unit Dumnezeu ci bogăţia. Mai sunt şi alte multe cauze.
Taina Sfintei căsătorii e atât de veche ca neamul omenesc, apărând odată cu omul. În Rai a zis Dumnezeu lui Adam: „Nu e bine să fie omul singur pe pământ” (Fac. 2, 18). Aceste cuvinte nu se referă numai la bărbat, ci şi la femeie. Dacă în Rai a considerat Dumnezeu că nu e bine să fie omul singur, ce să zicem de cei de pe pământ? Aceasta o simte cel mai mult cel care a rămas văduv.
Dumnezeu a creat familia sub formă monogamă. Lumea păgână a ajuns la familia poligamă. În vremurile când credinţa în popor slăbeşte, lumea ajunge tot la o formă de viaţă păgână, care duce cu paşi repezi la divorţ sau la concubinaj.
În numele Sfintei noastre Biserici, vă rog, salvaţi viaţa familiei, pentru binele neamului, pentru fericirea noastră, şi cea vremelnică şi cea veşnică. Credeţi în Dumnezeu, în poruncile Lui, fiţi siguri că divorţul e o nenorocire, e un rău osândit de Cel de Sus!
Surse: Pr. Artemie Vladimirov; Arhimandrit Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, p. 161)