Dacă e să ne gândim serios la viitorul fiu, atunci nu trebuie să-i protejăm fiecare pas. Fiecare părinte stabileşte individual limita riscului, în funcţie de caracterul propriu şi de cel al copilului. O cunoștință, o femeie cu mână de fier, îşi educă fiii după exemplul vechilor spartani. Sub un soare torid, micuţul ei de 2 ani urcă alături de ea pe munte, deşi până în vârf sunt nici mai mult, nici mai puţin decât un kilometru şi jumătate! Şi merge peste nouă mări şi nouă ţări să se scalde cu fratele său mai mare, care abia a împlinit 6 ani. Mi-e groază să aud aşa ceva, dar pentru ea nici nu poate fi vorba să-ţi educi altfel fiii. Pentru majoritatea mamelor, lucrurile nu stau la fel. Mai bine să căutăm calea de mijloc.
Pentru început, mergeţi în parc şi urmăriţi copiii care se joacă acolo supravegheaţi de taţi. Observaţi comportamentul liniştit al taţilor atunci când micuţii lor cad. Nu-i îndepărtează pe copii din locurile (aparent) periculoase, ci îi ajută să depăşească dificultăţile. Îi încurajează în loc să-i oprească, să-i tragă deoparte. Iată, acesta este felul masculin de reacţie, care lipseşte în educaţia băieţilor de astăzi.
În general, taţii se descurcă mai uşor cu fiii, decât mamele. Este un adevăr care are diverse explicaţii. Soţiile spun că fiii îşi văd taţii mai rar, nu se ciocnesc de ei în gospodărie şi fac mai puţină „alergie” la ei. Eu cred că este altceva la mijloc. Dacă micuţul are relaţii normale cu mama, atunci el se bucură când ea stă mai mult acasă şi nu face nici o „alergie” la ea! Atunci când nu este înţelegere reciprocă, atunci când banala spălare pe dinţi se transformă într-o problemă, sigur că apare „alergia”.
Taţii au fost tot băieţi şi nu şi-au uitat definitiv copilăria. De exemplu, ei ţin minte cât este de greu când îţi e frică să ripostezi sau când ţi se spune, ca unui om nepriceput, ce căciulă să-ţi pui, ce fular să-ţi legi. De aceea, urmăriţi unde cedează ei în faţa fiilor şi unde sunt, dimpotrivă, tari precum cremenea. Şi încercaţi să apreciaţi obiectiv, fără supărări ascunse. Bărbaţii au deseori dreptate când îşi învinuiesc soţiile de răsfăţul copiilor, pentru ca tot ele să ajungă să se plângă de acest lucru.
(Tatiana L. Şişova, Probleme şi dificultăţi în educarea copiilor: îndrumar pentru părinţi, traducere din limba rusă de preot Nicolae Creţu, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 210-211)
În multe scrieri de specialitate cu privire la educaţia copiilor se pune mare accent pe rolul mamei în acest proces. Într-adevăr, este foarte important, dar nu trebuie pierdut din vedere că acest proces de creştere a copilului are loc şi în prezenţa tatălui, care are şi el un rol decisiv. A trecut vremea în care mamele erau singurele care se ocupau de creşterea copiilor, tăticii de astăzi implicându-se tot mai activ în acest proces, începând de la schimbatul scutecelor până la făcutul temelor împreună.
Până să ajungă femeia să aibă atribuţii şi în afara casei, adică un serviciu, rolul ei era acela de a creşte copiii. Iar regulile erau cunoscute de toţi: bărbatul era obligat să asigure partea materială, să aducă banii în casă, iar femeia să aibă grijă de casă şi să crească copii. Astăzi, situaţia este alta, în majoritatea cazurilor lucrează ambii soţi, şi nu neapărat pentru că vrea femeia să fie emancipată, ci pentru că nu ajunge un singur salariu în condiţiile de trai actuale. De aici a venit nevoia firească de a se implica ambii soţi chiar în mod egal în creşterea şi educarea copilului. Acum nu mai este o raritate şi nici o ruşine pentru taţi să fie văzuţi plimbând landoul prin parc.
De la meciul de fotbal la schimbatul scutecelor
Prezenţa cât mai activă a tatălui în procesul de dezvoltare a copilului are un rol extrem de important. Psihologul Cristina Popescu spune că „s-a constatat că taţii adoptă o funcţie de „deschidere către lume” pentru copiii lor. Copilul are nevoie de stimulare într-un mediu securizant. Prin intermediul interacţiunilor cu preponderenţă ludice şi fizice cu copilul, tatăl îl ajută pe acesta să se consolideze din punct de vedere emoţional şi cognitiv. Tatăl devine catalizator pentru copil, îl ajută să înveţe să îşi asume riscuri, să aibă iniţiative, să exploreze, să facă faţă obstacolelor, să se afirme ca personalitate în faţa celorlalţi care-l înconjoară”. În primul an de viaţă al copilului, rolul tatălui se limitează mai mult la a oferi ajutor mamei pentru că acum micuţul are cel mai mult nevoie de mamă. Chiar dacă acest suport este oarecum indirect, îl ajută foarte mult pe copil, mama având mai mult timp pentru el. După ce copilul împlineşte un an, implicarea devine directă, tatăl obişnuindu-l cu viaţa socială, explicându-i regulile familiei, ale societăţii şi învăţându-l să le respecte.
Rolul tatălui până nu de mult era unul cât se poate de discret. De la tatăl care „nu trebuie deranjat” pentru ca să îşi citească liniştit ziarul sau să vadă meciul de fotbal, tatăl care era implicat doar dacă erau încălcate regulile pentru a-i cere judecarea şi eventual pedepsirea „micuţului infractor”, în societatea de astăzi, el devine din ce în ce mai activ în relaţia cu copiii săi, participă la toate stadiile de creştere, de la ţinutul biberonului până la mersul împreună la serbările de sfârşit de an şcolar. Cercetările în acest domeniu au subliniat faptul că timpul petrecut cât mai mult în familie de către taţi ajută copiii să aibă un grad mai mare de dezvoltare, simţul responsabilităţii este mai crescut şi sunt mai abili verbal.
Autoritatea tatălui
Prin autoritatea lui, tatăl este cel care poate introduce conceptul de „nu este voie”, „nu este bine”, iar dacă reuşesc acest lucru fără a deveni „sperietoare” pentru copil, va putea construi mesaje clare despre ce este bine şi rău, permis şi nepermis. Astfel, copilul va putea să le respecte şi să le înţeleagă. Prin imaginea lui de „cel care stabileşte regulile”, cu înţelepciune, blândeţe şi fermitate îi va putea impune copilului limite. Cât este mic, limitele se pot referi la explorarea a tot ce-l înconjoară pe cel mic, explorare pe care copilul o face în mod haotic. În timp ce va creşte, aceste limite le va interioriza şi va învăţa să respecte regulile odată ajuns adolescent şi apoi om matur. Psihologii au emis ipoteza că „absenţa sau prezenţa discontinuă a tatălui în viaţa copilului poate explica problemele de adaptare socială a adolescenţilor, mai ales a băieţilor. De asemenea, s-a estimat că există posibilitatea de a fi o legătură între relaţiile sărăcăcioase în schimburi afective ale copiilor cu taţii lor şi dificultăţile de interiorizare a unor reguli sociale şi încălcarea lor, comportamente deviante şi abandonul şcolar”.
Importanţa implicării tatălui în educaţia copiilor nu ţine doar de informaţiile pe care i le oferă sau de ceea ce îl învaţă pe cel mic, ci mai ales de „concordanţa de mesaje între persoanele care se ocupă de creşterea lui”, susţin psihologii. De cele mai multe ori, un simplu „bravo”, această mică validare a progreselor pe care copilul le face şi pe care mama i le raportează tatălui, are o valoare imensă în ochii celui mic şi ajută în întărirea pozitivă a învăţării. Din toate acestea, părinţii şi copiii nu au decât de câştigat pentru că dezvoltarea armonioasă a copilului depinde în aceeaşi măsură atât de influenţele materne, cât şi de cele paterne. Nici o echipă de învăţători şi educatori nu poate ajuta copilul în dezvoltarea lui mai mult şi mai bine decât echipa formată din părinţii care înţeleg importanţa rolului lor în creşterea copilului şi îl asumă cu responsabilitate.
Rolul tatălui se îndeplineşte prin dragoste
Chiar dacă rolul tatălui şi importanţa acestuia au intrat în atenţia specialiştilor nu de foarte mult timp, despre acest rol vorbea încă din secolul al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur, chiar atribuindu-i principala responsabilitate tatălui, care trebuie să „armonizeze voinţa copiilor lui prin cuvinte, prin îndemnuri şi sfaturi” şi pe care îl îndeamnă „fii acasă împreună cu femeia, împreună cu copiii şi formează-i pe aceştia”. Pentru ca tatăl să reuşească în această misiune trebuie să aibă dragoste şi răbdare pentru ei, tot Sfântul Ioan Gură de Aur spunând că „Dumnezeu ţi-a dat copiii ca ei să înveţe virtutea de la tine. Căci de aceea a vrut ca să unească astfel neamul oamenilor, făcând cele două lucruri foarte mari: unul, aşezându-i învăţători pe taţi, al doilea, sădind în ei multă dragoste”.
Sursa: ziarullumina.ro