M-am întrebat şi eu: de câte ori trebuie să zică cineva „Doamne miluieşte-mă!”, ca să-l miluiască Dumnezeu?
Şi m-am gândit la fiul risipitor, de pildă. Fiul risipitor, când s-a întors, şi-a făcut întâi o socoteală: „Mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi”. Şi când s-a apropiat de casă, tatăl l-a văzut de departe şi a alergat înaintea lui şi a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Deci nu l-a pus în studiu, să zică: Să vedem ce face acesta acum când se întoarce, să vedem ce zice, să vedem cum se prezintă. De ce nu l-a pus în studiu? Pentru că nu era cercetător ştiinţific, ci era tată, şi inima de tată îl înghesuia să-l primească. Noi credem că Dumnezeu e Tatăl nostru. Când l-a primit, a început să zică: „Tată, am greşit la Cer şi înaintea ta nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Nu a mai zis şi „primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi”, cum şi-a făcut el socoteala.
Şi tatăl său nu a zis: „Zi de vreo sută de mii de ori aşa, că apoi te iert”. Deci noi trebuie să avem încredinţarea că Dumnezeu ne miluieşte.
Dar zicem „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” de atâtea ori de câte putem să zicem, deşi nu cred că la sfârşitul vieţii va zice Dumnezeu către mine: mai puteai să zici de un milion de ori şi nu ai zis. Nu cred lucrul acesta. De ce? Pentru că aceasta e o metodă de îmbunătăţire sufletească, nu o metodă de a cere mila lui Dumnezeu în înţelesul acesta că numai atunci ţi-o dă Dumnezeu dacă ai zis de nu ştiu câte ori.
Important este să avem încredinţarea în mila lui Dumnezeu, dar noi cerem mila lui Dumnezeu ca să ne putem observa pe noi înşine, e o metodă de îmbunătăţire, de a ţine legătura cu Dumnezeu şi de a ne curăţi sufletul.
Arhimandritul Teofil Părăian
Extras din ”Veniţi de luaţi bucurie”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pag. 128
Sursa: ganduridinierusalim.com