Sava întreabă:
De ce Biserica noastră în post ne oprește de la alimentele de origine animală? Care este noima/ logica/ raționamentul duhovnicesc/ spiritual? De exemplu, am prieteni vegani, ei postesc mereu (logica lor este „mila” față de animale)? La noi care e? Considerăm că e rea carnea?
PS.: Știu și că postul trupesc nu ne este de folos fără cel sufletesc!
pr Ioan Bădiliță a răspuns:
Doamne, ajută!
Aș dori, în primul rând, să îți pun în vedere faptul că expresia „Biserica oprește” are un iz străin duhului ei matern. Ca Trup al lui Hristos Cel viu, ea nu „oprește” așa cum ar face, de pildă, un polițist de la rutieră, atunci când te obligă să tragi pe dreapta, întrucât ai încălcat o regulă de circulație.
Mai degrabă, Biserica este, pentru a împrumuta titlul unei frumoase icoane ale Maicii Domnului, o hodegetria, adică te ia de mânuță și îți arată un drum, un mod de viață cu Hristos, punctat în permanență de seninătatea și prospețimea dimineții zilei Învierii. Știi ce mi se pare fascinant? Că atunci când Dumnezeu îi poruncește lui Adam în Paradis să postească (da, Postul își are obârșia în Rai, nu e o invenție a omului; vezi și Facerea 1:29), spunându-i: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Facerea 2:17), termenul grecesc folosit pentru cuvântul „poruncă” este entole, ce nu are un sens dictatorial (precum celălalt termen grecesc – prostagma), ci unul pedagogic, dar și sacramental, aproape similar cu latinescul ordinatio, care desemnează hirotonia unei persoane întru treapta de preot.
Altfel spus, actul de „postire” cerut lui Adam, nu trebuie văzut în primul rând ca o interdicție, ci o punere în rânduială, indicând vocația euharistică și sacerdotală a omului în planul creației sensibile.
În ceea ce privește partea centrală a întrebării, și anumea cea privitoare la alimentele de origine animală, vreau să-ți amintesc că, prin abținerea de la consumul de carne, Biserica sub nicio formă nu condamnă acest tip de hrană. De unde știm asta? Din Sfânta Scriptură. La Faptele Apstolilor, capitolul 10, ni se relatează un crâmpei din viața Sfântului Petru care, flămânzind, are o vedere duhovniească prin care Dumnezeu îi arată că nu există nimic spurcat în creația Sa, ci toate sunt curate, inclusiv hrana de origine animală.
Iată, aici ne distanțăm într-o mare măsură de atitudinea vegană, care nu reușește să privească creația prin optica acestei binecuvântări divine (probabil îți este cunoscut sloganul: Meat is Bad For You). Acum, să lămurim scopul acestei postiri. Renunțând la alimentele de origine animală, înseamnă, de fapt, o limitare a relației de moarte între om și lume, reamintindu-ne de ceea ce am menționat mai sus, adică de adevărata noastră vocație de a transfigura liturgic creația văzută. E o reactualizare a stării paradisiace, dar, mai ales, o icoană a Împărăției eshatologice, în care „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17). De altfel, postirea aceasta e un exercițiu de smerenie, virtute prin care, spune Sfântul Isaac Sirul, omul se apropie de „fiarele pierzătoare, şi când acestea îşi aruncă privirea lor spre el, sălbăticia li se îmblânzeşte şi vin la el ca la stăpânul lor, şi-și pleacă capetele lor şi ling mâinile şi picioarele lui, căci din ele se răspândeşte acea mireasmă ce se răspândea din Adam înainte de cădere, când s-au strâns împrejurul lui şi le-a pus lor nume în rai” (Filocalia, vol. X, p. 99).
Poate de aceea și Hristos ne spune să ungem capul atunci când postim, nu numai pentru a nu ne face advertising la propria nevoință, ci și pentru că postul ne îngăduie să ne parfumăm cu toate miresmele pământului, pe care-l putem contempla cu alți ochi atunci când nu-l transformăm în pradă. Așa cum notează și Vladimir Soloviov în Fundamentele spirituale ale vieții, adevărata vocație a vieții noastre constă în aceea de a lucra grădina pământului, de a preschimba ceea ce este mort în lucru viu, de a împărtăși tuturor făpturilor o mai mare intensitate și plenitudine a vieții. Adică de a le face vii.
Departe de a constitui o formă maniheică de disprețuire a materiei, abținerea de la carne este, așa cum ai remarcat în finalul întrebării, un mijloc ascetic de reglare a sinergiei dintre suflet și trup, adică să lucreze nu autonom, ci împreună, simfonic, dorindu-se și sprijinindu-se unul pe celălalt. Depășind dialectica plăcerii și durerii, foamei și săturării, postul ne golește pentru a ne umple de viața celui Viu, ne modelează dorința pentru a-l căuta ca niște îndrăgostiți pe Mirele ospățului euharistic.
În acest sens, aș dori să te întreb: dacă postirea este această golire de sine și umplere de Duh, în ce măsură îi putem numi pe vegani – postitori? Așa cum un citat biblic scris într-o agendă nu o transformă pe aceasta din urmă într-o Sfântă Scriptură, la fel și renunțarea la carne nu îl face pe vegan un postitor, tocmai pentru că îi lipsește această dimensiune spirituală, ascetică. Îi lipsește conținutul hristologic. Mila pentru creație este o atitudine creștină. Dar, această milă, este o flacără de rugăciune? Nu cumva este o filautie, adică iubire trupeasă de sine, camuflată sub haina unei pseudo-compasiuni? Or, Sfântul Pavel ne învață cu limpezime: „Orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (I Timotei 4:4).
În concluzie, îți las spre meditație un cuvânt din Ecclesiastul: „Cu adevărat iată ceea ce am văzut că este bine şi frumos: să mănânce şi să bea şi să trăiască omul bine din tot lucrul cu care se trudeşte sub soare în vremea vieţii dăruite lui de Dumnezeu, căci aceasta este partea lui”.
Dar, nu uita, așa cum „vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Ecclesiastul 3:7), la fel, vreme este să mănânci, și vreme este să postești. Este o vreme pentru toate. Important e să faci din viața ta o Liturghie, adică o „vreme în care Domnul să lucreze” (Psalm 118:126).
sursa: doxologia.ro