Să puneţi inimă în toate, fie că cereţi ceva lui Dumnezeu, fie că Îi mulţumiţi.
– Părinte, dar tămâia de ce o ardem?
– O aprindem spre slavoslovirea lui Dumnezeu. Îl slăvim şi Îi arătăm recunoştinţă pentru marile Lui faceri de bine săvârşite în toată lumea. Tămâia este şi ea un prinos. Şi după ce o oferim lui Dumnezeu şi Sfinţilor tămâind icoanele, tămâiem după aceea şi icoanele vii ale lui Dumnezeu, adică pe oameni. Să puneţi inimă în toate, fie că cereţi ceva lui Dumnezeu, fie că Îi mulţumiţi. Prin lumânare spun: „Dumnezeul meu, Îţi cer cu toată inima mea să-mi împlineşti o cerere”. Iar prin tămâie spun: „Iţi mulţumesc, Dumnezeul meu, cu toată inima pentru toate darurile Tale. Îţi mulţumesc că-mi ierţi multele mele păcate şi nerecunoştinţa lumii şi nerecunoştinţa mea cea multă!”
***
Tămâia, ca simbol al rugăciunii
La Sfânta Liturghie se folosește tămâia mai ales în acele momente din cursul sfintei slujbe în care se face simțită prezența simbolică a Mântuitorului și care trebuie subliniat și prin înmiresmarea bisericii. Astfel, după pregătirea darurilor la Proscomidie, preotul tămâiază Sfânta Masă.
Tămâia este o rășină a arborelui numit Boswellia serrata sau Floribunda papyrifera, care crește în Africa și în India. Rășina provine din sucul ce curge din copac. Sucul se întărește la soare. Se strânge de pe scoarța copacului, se pisează și, pentru a avea un miros și mai plăcut, această rășină se amestecă și cu alte aromate. Procedeul de preparare este expus și în Vechiul Testament (Ieșire 30, 34-38).
În cultul Vechiului Testament, tămâia era nelipsită, alături de toate jertfele care se aduceau la altar lui Dumnezeu (Levitic 2, 16 și Levitic 16, 11-12). Tămâia a început să fie folosită și în creștinism pe măsură ce se dezvolta cultul creștin. Pentru primele secole creștine avem mărturii despre folosirea tămâiei, atât în vechile Liturghii ale Bisericii Orientale, cât și la scriitorii bisericești Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, pelerina Egeria, Sfântul Ambrozie al Milanului și la alții.
La Sfânta Liturghie se folosește tămâia mai ales în acele momente din cursul sfintei slujbe în care se face simțită prezența simbolică a Mântuitorului, momente care trebuie subliniate și prin înmiresmarea bisericii. Astfel, după pregătirea darurilor la Proscomidie, preotul tămâiază Sfânta Masă. Fumul tămâiei este ca o îmbălsămare a locului unde ele urmează a fi depuse. În timpul citirii Apostolului și înainte de ieșirea cu Cinstitele Daruri, preotul cădește interiorul bisericii. Fumul și mireasma tămâiei creează o atmosferă specifică, prielnică pentru rugăciune și meditație religioasă.
Tămâia, prin fumul și mireasma ei, subliniază frumusețea actelor de cult, creează atmosfera de sfințenie și, astfel, ea se integrează în actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ca o prețioasă ofrandă și simbol al rugăciunii și al faptei bune. Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară (Psalmul 140, 2), se cântă la slujba Vecerniei. Tămâia e simbol al rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar și de implorare a harului sfințitor al Sfântului Duh: Tămâie Îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primindu-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh, așa cum se formulează în Liturghierul Ortodox.
Nu numai la Sfânta Liturghie, dar la nici o slujbă religioasă tămâia nu poate lipsi. Mireasma ei alungă duhul răului. Astfel, tămâierea de la începutul slujbei Botezului simbolizează buna mireasmă și sfințenia Duhului Sfânt, care topește și alungă tot mirosul cel urât al păcatului.
Tămâia este în cultul ortodox strâns legată de credința în viața viitoare, o expresie a acestei credințe. Acest lucru îl demonstrează cultul morților. La slujbele de înmormântare, la pomeniri, parastase, la toate pomenirile celor morți, tămâia este un element esențial. Tămâierea mormintelor și a ofrandelor pentru cei morți este un ritual străvechi pe care credincioșii ortodocși români îl practică cu adâncă pioșenie și participare sufletească.
Surse: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezire duhovnicească; Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, volumul II.