Lucrul sufletului nu este un lucru simplu. Este partea cea mai delicată din fiinţa omului şi care are origine cerească. Dacă trupul omului este pământul, sufletul este văzduhul, cerul. Fără lucrările tainice ale văzduhului, pământul este materie moartă, stearpă. De aceea se impune o atenţie deosebită în manifestările, acţiunile sufleteşti, pentru ca trupul să se împlinească şi, împreună cu sufletul, să atingă desăvârşirea. Iar desăvârşirea nu se realizează decât în Hristos, Creatorul trupului şi al sufletului.
Omul cât trăieşte nu-şi dă seama întotdeauna de sensul vieţii sale. El se culcă seara, doarme, a doua zi se soală, pleacă la lucru, se întoarce acasă, mănâncă, bea, gândeşte, iubeşte, urăşte, citeşte etc.. ca orice fiinţă cuvântătoare. Dar uită că o parte dintre aceste acţiuni, cea mai mare parte, este coordonată, condusă nevăzut de suflet atât înspre bine sau înspre rău. după cum şi omul este sufletesc (duhovnicesc) sau trupesc. Aici apele încep să se despartă vizibil. Binele, dreptatea, credinţa conduc sufletul spre Dumnezeu, Creatorul său, iar ura, lăcomia, nedreptatea îl depărtează pe om de Dumnezeu.
Dar omul nu este întotdeauna conştient că merge pe calea cea bună şi luminoasă, ci parcă o ceaţă deasă îl cuprinde şi, vrând să facă binele, săvârşeşte tocmai opusul său, adică răul, precum spunea şi Sfântul Apostol Pavel.
De aceea este nevoie, pe calea aceasta anevoioasă a vieţii, să fii călăuzit, să fie cineva care să-ţi arate că nu întotdeauna păşeşti pe adevăratul drum şi ar fi bine să ţi se arate şi ceea ce trebuie să faci – împlinind poruncile date dintru început de Dumnezeu, care sunt ca nişte borne pe adevăratul drum spre mântuire.
Apoi Dumnezeu, dacă a dat nişte porunci, a dat şi puterea de a le împlini pe fiecare. A lăsat Dumnezeu, prin Sfinţii Săi Apostoli, pe preoţi şi pe duhovnici, ca să lege şi să dezlege păcatele şi greşalele oamenilor.
Ştia Dumnezeu că omul este o fiinţă slabă şi ca să nu se piardă, înghiţită de vrăjmaşul, a trimis pe Duhul Sfânt şi cu putere de sus a întrarmat-o. Mântuitorul Hristos a spus ucenicilor Săi, sufîând asupra lor: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (loan 20, 22-23).
Şi aşa, omul, nefiind singur în această lume, poartă în sine o putere care nu-l lasă să piară de tot: credinţa că Dumnezeu îl iubeşte şi-l ocroteşte. De aceea rugăciunea îl îmbărbătează mereu şi-î înnoieşte, îl ţine, nevăzut, în legătură cu Sfinţii, cu Maica Domnului, cu Hristos. Ca şi cum nişte rude mai mari şi strălucite îl au mereu în vedere şi-l apără. Dar ca să te rogi îţi trebuie timp. Mai e necesar şi un pic de curăţenie în cămara cea de taină sufletul tău. Atunci nu rămâne decât să-l deretici cât mai curând. Şi astfel alergi la duhovnic, îngenunehezi şi, cu lacrimi, te mărturiseşti. Aici apare – cum să nu apară – şi o sfială. E bine că apare. In faţa lui Dumnezeu, sufletul temător se sfieşte, chiar se şi cutremură – un pic!
După spovedanie, preotul duhovnic te dezleagă şi astfel, curat, te întorci acasă la tine. Parcă mai uşor şi mai luminat – ai vrea să zbori. Ai răbdare! Nu te grăbi! Fă de acum înainte ceea ce-I place lui Dumnezeu! E ca şi cum, după ce te-ai împărtăşit, Hristos este cu tine, întru tine mereu. Este de faţă! Precum spune psalmistul: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin” (Psalmul 15, 8).
Nu pot să trec cu vederea câteva lucruri despre mine, de vreme ce Domnul Şi-a făcut milă cu mine şi m-a călăuzit pe cărarea cea bună. Când am venit în mănăstire, pe la 32 de ani, eram împovărat de păcate ca o creangă de dud plină de omizi. Am găsit un duhovnic şi cu multă luare-aminte am mers şi, cu lacrimi, mi-am despovărat sufletul. Pe vremea aceea (1984), încă mai erau duhovnici iscusiţi în mănăstirea noastră şi puteai alege. Doctorul se afla la doi paşi şi n-aveai decât să-i baţi cu sfială în uşă. Câţiva monahi mai tineri căutau doctori sufleteşti în altă parte, pe la alte mănăstiri. Dar un părinte bătrân îmi spunea: „Atât timp cat doctorul este lângă tine, de ce să alergi în altă parte? Ca să ieşi pe poarta mănăstirii şi să te răceşti în rugăciune? Nu-i bine şi nici de folos pentru un suflet care vrea cu adevărat să se mântuiască, mergând pe calea cea bună. Apoi, nu avem aici, lângă noi, pe Sfântul Ierarh Calinic? De ce să alergăm aiurea?”. Şi toţi care mergeau să se spovedească in altă parte
decât în mănăstire n-au rămas până la urmă în mănăstire. S-au risipit care încotro.
Şi mai spunea acel bătrân: „N-am ieşit niciodată din chilie ca să intru mai bun!”.
Şi, ca să fiu sincer, mărturisesc că eu nu sunt încă monah, de vreme ce nu fac nici unele din cele ale monahilor. Am văzut monahi, dar eu nu sunt monah cu adevărat.
Şi apoi mai este un lucru, de căpetenie, cred eu: n-avem răbdare în necazuri, tot timpul ne grăbim să ajungem la cele ce odihnesc trupul şi nu sufletul. N-avem milă către aproapele. Cum oare să mai îndrăznim să ne rugăm lui Dumnezeu să aibă milă de noi, când noi nu ştim ce este mila către cel de lângă noi? O, dacă omul ar vrea să se apropie mai mult de Dumnezeu, iubind pe aproapele ca pe sine însuşi! Slujim cum slujim şi nici o lacrimă nu vărsăm. Inimile noastre s-au răcit şi harul trece pe sus, fără să se atingă nici măcar de veşmintele noastre pline de fast şi strălucire.
O, de-am plânge şi-am suspina din adânc la rădăcina Crucii şi am chema pe Domnul cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu gândul şi cu mintea noastră, ca Domnul Cel atotmilostiv să Se întoarcă şi să ne ierte, umplându-ne de bucurie şi de veselie!
Domnul e bun şi multmilostiv, iar Duhul Sfânt ne arată pe deplin iubirea Lui faţă de noi, pentru care a şi suferit pe Cruce.
Să ne sârguim, aşadar, după putere, să nu-L ruşinăm pe Domnul!
Avem o mare bucurie: Dumnezeu este cu noi şi în noi. Atât de mult Se bucură când ne aducem aminte de milostivirea Lui – şi să fim asemenea Lui prin smerenia noastră.
Mare rol are duhovnicul în viaţa fiecărui credincios adevărat. El, prin puterea dată de Hristos, îţi deschide cu o mică cheiţă de aur cerurile.
Dar vremurile de acum sunt grele. Duhovnicii adevăraţi s-au împuţinat. Spovedaniile se fac rar şi în grabă, dezlegările asemenea.
Doar în mănăstiri, ici şi acolo, se mai găsesc doctori iscusiţi ai sufletului. Deşi s-au înmulţit foarte schiturile şi mănăstirile, duhul lumii suflă cu putere peste tot. Aproape că nu ne mai putem ţine în picioare.
Dar Dumnezeu nu ne lasă să ne prăbuşim. Să ne rugăm cu fierbinte rugăciune, cu lacrimi din adânc, să nu ne lase să cădem, ci mereu să fim sub acoperământul Său cel sfânt.
Sursa: Protosinghel Ignatie Grecu, Primul duhovnic, prima spovedanie, Editura Lumea Credintei.