Este suficient să omori cu limba, nu numai cu toporul! Este suficient să omori sufleteşte, nici nu mai trebuie să omori trupeşte.. Pentru ca daca te duci şi îi dai în cap unui om şi-l omori, ăla este erou iar tu eşti criminalul. Dar dacă te duci şi îl ucizi cu limba şi cu bârfa, cu vorba şi cu răutatea.. s-ar putea ca ăla să nu îşi mai revină niciodată! Pentru că în momentul în care tu „l-ai pecetluit” aşa cum trebuie… cum se spune? L-ai distrus! Şi asta nu ţine de Creştinism!
Hristos a cerut categoric: „Să iubiţi pe vrăşmaşii voştri!” Adică, să vă rugaţi pentru ei! Asta nu înseamnă a-i lua în braţe! Nu îţi cere Hristos să dormi cu duşmanul în loc de pernă sub cap! Ci să te rogi pentru el: „Doamne, îndreaptă-i răuatea!” Pentru că diavolul îi întărâtă pe creştini să se certe între ei! Şi trebuie să înţelegem că URA CAPITALĂ ESTE STRICT DEMONICĂ! Ura trupească duce la razboaie, la maceluri.. Voi vedeţi ce-i pe planeta! Câţi nebuni s-au trezit şi-s perfecţi şi fac ei legile! Şi ce omoruri şi urgii vedem în jurul nostru. Şi dacă vă uitaţi atent, parcă în mod intenţionat, sunt îndreptate asupra creştinilor. De ce? Este foarte uşor să învrăjbeşti două religii între ele şi să le laşi să se bata în demagogie şi în dogmă! Iar Dumnezeu nu vrea lucrul acesta! Dumnezeu vrea ca oamenii să încapă pe pământ şi să se înţeleagă între ei. Şi sub pretextul diferenţelor de dogme şi învăţături, ajungem să ne urâm între noi. Şi culmea.. că nefiind atenţi, putem să cădem în aceasta capcană!
Şi nu ne putem izola pe planetă!
Parintele Calistrat Chifan
O altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atât de uşor şi pare a se motiva mereu şi îşi face loc imediat între toţi, este vorbirea de rău. Sunt convins că cei mai mulţi care îşi pierd sufletele şi le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii. Nu ştii să vindeci, dar ştii să deschizi, ca orice ucigaş, rana! Suprema poruncă ‒ iubirea ‒ este propovăduită, întărită şi trăită de Mântuitorul, ca o arvună a luminii şi frumuseţii Împărăţiei Cerurilor. Că iubire şi milă este întreg Creştinismul!
Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea ‒ mică sau mare ‒ a vorbirii de rău, „viermele neadormit” care îţi roade tainic inima şi zilele mântuirii tale. Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate călugăr sau creştine, şi iubeşte tare pe Hristos, Care te aşteaptă în inima fratelui tău pe care îl săgetezi mereu.
Patima vorbirii de rău destramă unitatea mănăstirească şi societatea creştină, şi se face vinovat de moarte cel ce atacă ceea ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainică temelie, Iubirea şi Credinţa. „Un bărbat sfânt, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine păcătuind şi, lăcrimând cu amar, a zis: Acesta a greşit astăzi, iar eu voi greşi mâine, negreşit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată!”. Așadar, deşi l-a văzut chiar păcătuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat.
De aceea zic că gândirea, şoptirea şi vorbirea de rău sunt patimi care aduc mari neajunsuri întregii obşti creştineşti. Toate patimile sunt primejdioase şi de toate trebuie scăpat, pentru că oricare dintre ele ar fi, ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt şi viaţa este una şi se duce repede. Deci să nu ne mai îngrijim de altceva, decât de „plâns peste plâns şi smerenie peste smerenie, ca să îmblânzim pe Iisus Hristos, Stăpânul nostru”.
Cu toată străjuirea, „păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, că dintru aceasta ţâşneşte viaţa” (Pilde 4, 23).
(Ne vorbește Părintele Arsenie, ediția a II-a, vol. I, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 43-44)
Vorbirea de rău sau osândirea este o patimă înfricoșătoare. Celui care vrea să-ți vorbească despre alții să-i spui: ,,Dacă vrei să lauzi pe vineva, îmi voi deschide urechile. Însă dacă vrei să-l vorbești de rău, mi le închid. Primesc doar parfumuri și miresme, nu duhori și mizerie. Ce voi câștiga eu dacă aflu cum cutare este rău? Dimpotrivă, mă voi vătăma nespus. Să ne uităm la ale noastre. Să ne interesăm de păcatele noastre. Ce răspuns îi vom da lui Dumnezeu și ce milostenie îi vom cere, atâta vreme cât ne preocupăm plini de curiozitate cu lucruri străine, iar la ale noastre nici nu ne gândim? Să arătăm interes și grijă pentru viața noastră. Preocuparea cu viețile altora dovedește josnicie și necuviință. E ca și cum am trece prin fața unei case străine și am privi indiscret înăuntru, ca să vedem ce fac stăpânii casei.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur,Problemele vieții, Editura Egumenița, p.43)