Duminica dinaintea Înălţării Cinstitei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17
Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.
De fiecare dată, la începutul noului an bisericesc, suntem chemați să conștientizăm că în viața noastră de creștini angajați pe drumul sfințeniei există „două evlavii ce nu se cuvine a fi părăsite” (părintele Nicolae Steinhardt): cinstirea Maicii Domnului și a Sfintei Cruci. După sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, începând cu această duminică, ne pregătim pentru sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Este o pregătire necesară deoarece ceea ce e legat de Sfânta Cruce nu este o temă simplă, la îndemâna noastră, a oamenilor. Și cu atât mai mult nu este o temă la îndemâna omului contemporan, aflat în căutarea confortului și a comodității pe toate planurile, pentru care suferința este inacceptabilă, iar crucea este un subiect de evitat.
În această duminică se citește un text de la Sfântul Evanghelist Ioan care face parte din discuția, mult mai amplă, a Mântuitorului Iisus Hristos cu Nicodim. Apostolul care se citește cu această ocazie ne pregătește pentru înțelegerea acestui text evanghelic greu, încărcat de înțelesuri și formulări dogmatice. Sfântul Apostol Pavel arată că în Iisus Hristos nici tăierea împrejur nu contează, dar nici ne-tăierea împrejur. Ci singurul lucru esențial este „făptura cea nouă”. Oare trebuie să înțelegem această afirmație în termenii unei judecăți de valoare între iudaism, păgânism sau creștinism? Nicidecum. Sfântul Apostol Pavel nu se referă la creștinism ca religie, ci la realitatea pe care o mărturisește creștinismul. Și anume că Mântuitorul Iisus Hristos se lipește de om, intră în om și îl asumă pe om, îl poartă pe om pe umerii Lui, așa cum Își poartă crucea. Iar omul, la rândul lui, trebuie să-L asume pe Mântuitorul Hristos în viața și în însăși făptura lui. Prin „făptura cea nouă” înțelegem deci o identificare între om și Mântuitorul Iisus Hristos, care ne arată o nouă dimensiune a ființei umane, un lucru înnoitor la care oamenii nu avuseseră acces până atunci.
Șarpele de aramă, soluția care-l angaja pe cel vătămat la propria salvare
Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi spune lui Nicodim că nu oricine se poate urca la cer, ci doar Acela care S-a coborât din cer. Cu alte cuvinte, omul nu poate ajunge la Dumnezeu prin puterile lui, ci șansa omului de a ajunge la cer, de a se înălța stă în măsura în care el se identifică cu Fiul Omului. Domnul îi amintește lui Nicodim, care era rabin, deci un învățat al Vechiului Testament, acea întâmplare din istoria poporului evreu consemnată în capitolul 21 de la Cartea Numeri (Cartea a 4-a a lui Moise). Evreii ieșeau din robia egipteană, se îndreptau spre Pământul Făgăduinței, cârtind mereu împotriva lui Moise, care-i conducea, dar și împotriva lui Dumnezeu Care-i călăuzise și îi hrănise în mod miraculos prin pustiu. Și Dumnezeu îi pedepsește prin șerpi veninoși, care omoară mult popor. Însă, la rugăciunea lui Moise, le dă și o șansă. Omul vătămat de mușcătura șarpelui trebuia să își aducă aminte că există un șarpe de aramă, să înalțe privirea spre acela și acest lucru era suficient pentru ca mușcătura să nu mai fie fatală. Acest lucru ne arată că Dumnezeu are o pedagogie extraordinară cu noi, oamenii. Pentru că nu a eliminat șerpii, deși putea să facă acest lucru, ci a dat o soluție care să-l angajeze pe cel vătămat să contribuie, cu un minim gest, la propria lui salvare.
Suferința, însoțitoarea noastră prin viață
De aceea, Sfânta Evanghelie care se citește în această duminică ne vorbește de cruce, dar și de mântuire. „Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.” Și aici este șansa noastră, a oamenilor de azi, care umblăm asemenea evreilor prin pustie, nădăjduind să ajungem în pământul făgăduinței. Fiecare dintre noi suntem mușcați, într-un fel sau altul, de șarpele suferinței. Nu există viață fără suferință. Sunt oameni care au suferit cumplit pe nedrept, așa cum au fost martirii închisorilor noastre, sunt oameni striviți de boli cumplite, suferind ei și toți cei dragi din jurul lor, sunt copii cu destine marcate pe viață de boli rare, incurabile, sau de malformații din naștere. Suferința nu are însă doar această dimensiune legată de durerea fizică, ci cuprinde în ea o serie de incomodități, de nepotriviri, de lucruri care ne rănesc până în adâncul ființei și pe care trebuie să le înghițim o viață întreagă. Toate acestea formează crucea biografiei noastre. Și nimeni nu se poate dezbrăca de biografia lui, așa cum se dezbracă de o haină, nimeni nu poate lepăda ceva care este lăuntric propriei lui ființe.
Dincolo de toate se află biruința adusă de Hristos
Așadar, crucea este o realitate a biografiei noastre, care nu se poate înlătura, așa cum nici evreii nu au fost salvați prin înlăturarea șerpilor veninoși. Nu este important că șerpii rămân și continuă să muște, ci este important că există o soluție pentru ca mușcătura lor să nu fie mortală, iar oamenii să se salveze. Așa cum șarpele de aramă era salvator pentru evrei, tot așa Mântuitorul Iisus Hristos răstignit pe cruce ne salvează și ne mântuiește. Orice om care este copleșit de mușcătura suferinței trebuie să își îndrepte privirea spre Crucea Domnului pentru a dobândi, de acolo, puterea de a neutraliza otrava. Ori de câte ori stăm în fața Sfântului Altar avem în fața noastră Crucea Răstignirii Domnului, crucea suferinței, crucea chinuirii. Dacă privim cu atenție vom vedea pe Marele Pătimitor al neamului omenesc înălțat pe cruce, pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel care ne dă șansa să dăm un sens superior crucii pe care o purtăm fiecare după noi.
Cine nu cinstește Crucea nu a înțeles nimic din misiunea lui Hristos pentru omenire
Trebuie să fim conștienți, însă, că Crucea nu înseamnă doar suferință, cât mai ales biruință, înseamnă pod între moarte și viață, înseamnă nestrămutata nădejde că există biruință asupra suferinței și morții. Există crucea Golgotei, care evocă suferința și moartea, dar există și crucea biruinței, care evocă Învierea Domnului. Această cruce dătătoare de nădejde este crucea pe care o purtăm la piept, crucea de biruință care poartă inscripția NIKA – Iisus Hristos Biruitorul, crucea care se face pod între moarte și viață în icoanele Învierii, crucea care ne încredințează că dincolo de orice mușcătură vătămătoare, dincolo de tot ceea ce este deranjant, apăsător în viața noastră, există speranță, lumină, mântuire pentru fiecare dintre noi.
Mi se pare potrivit să-l evoc din nou pe părintele Nicolae Steinhard, care, adresându-se celor care văd în cruce doar lemnul pe care a suferit Domnul, spunea că a nu pomeni Crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota înseamnă „a nu înțelege misiunea pământească a lui Hristos, voința Sa de a se identifica cu soarta omului, de a o cunoaște în forma sa cea mai neprefăcută”. Crucea Domnului nu e numai a Sa, e a noastră, a tuturor. Acoperind-o, ne mințim pe noi înșine, ne trădăm și ne lipsim de lucrul prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră și care destăinuie omului cât de mare este iubirea Ziditorului pentru făptura Sa.
Pr. Conf. Dr. Radu Petre Mureșan
Sursa: Ziarul Lumina