Dominarea, de câteva veacuri, a raţionalismului a produs o cultură centrată pe raportarea cerebrală, exterioară, seacă, uscată, lipsită de conţinut, şi la Dumnezeu, ca şi la omul de lângă noi, precum şi la omenirea întreagă.
Femeile cad mai greu victime acestui risc. Rămân mai sufletiste, mai vii, se raportează la Dumnezeu şi la lumea înconjurătoare mai mult cu inima.
În casă, de asemenea, femeile sunt cele care ţin candela aprinsă, la propriu şi la figurat, urmând mironosiţelor femei. Pentru mine, imaginea bunicii mele, apoi a mamei mele şi, acum, a soţiei mele, aprinzând candela în fiecare zi, o viaţă întreagă, este un gest de o consecvenţă, de un ataşament, de o fidelitate greu de egalat. Ca preot, recomand tinerelor soţii, care devin stăpâne ale casei soţului şi copiilor săi, să ţină cu multă râvnă de această rânduială. Să aprindă zilnic candela în casă. Primul lucru pe care trebuie să-l facă femeia, când se trezeşte dimineaţa, este să aprindă candela. Când va aprinde candela, se va raporta imediat la Dumnezeu, va face şi o cruce şi, eventual, o scurtă rugăciune pentru soţ, pentru copii şi pentru cei din jur. Începe, astfel, ziua cu binecuvântare, începe ziua cu gândul la Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu rămâne dator! Binecuvântarea Lui se va revărsa asupra întregii case şi familii. Zona aceasta de aşezare duhovnicească statornică este cea mai roditoare.
Acest lucru îl recomand cu insistenţă femeilor cu educaţie, cu profesiuni dintre cele mai pretenţioase… Le ajută mult să lupte împotriva tentaţiei de a exila pe Dumnezeu în zona speculaţiei teoretice. Celor care vin să se spovedească înainte de Cununie le dau canon, între altele, soţului să cumpere o candelă de argint, preţioasă, iar soţiei să aprindă candela în fiecare zi dimineaţa, sau măcar duminica şi în zilele de sărbătoare. Gestul acesta, repetat zilnic, este un gest întemeietor, o aşează pe femeie într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu, la care Dumnezeu, cum spuneam, nu va întârzia să răspundă. Cine se îndoieşte, poate verifica adevărul celor spuse de mine făcând experimentul. Este o aşezare firească într-o relaţie, o aşezare completă, care presupune nu numai gândul, ci şi manifestarea gândului, nu numai credinţa, ci şi manifestarea credinţei. Este o mergere spre întâlnirea concretă cu Dumnezeu. Este ca şi cum I-ai da bineţe lui Dumnezeu, dimineaţa când te scoli: „Doamne, unde eşti? Aici eşti? Iată sunt şi eu aici! Bună dimineaţa! Mă rog să mă binecuvântezi pe mine şi toată casa mea! Eu ca semn Îţi aprind această candelă!“
Părintele Constantin Coman
Sursa: Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor, Ed. Bizantina, 2010.
Prin flacăra naturală a candelei noi vedem, de fapt, Lumina lui Hristos, Care ne îndeamnă frumos, zicând: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii” (Ioan 8, 12). Candela este expresia văzută a sufletului nostru, întrucât ea ar trebui să reflecte ceea ce ar trebui să se sălăşluiască înlăuntrul nostru: Lumina lui Hristos. Vremelnica noastră luptă de aici, de pe pământ, cu toate ispitele şi tentaţiile lumii acesteia au ca scop călirea noastră duhovnicească şi înveşmântarea sufletului cu lumina virtuţilor şi a unei vieţi duse după voia şi poruncile lui Dumnezeu.
Simbolismul luminii sufletului îl vedem cel mai lămurit în Pilda celor zece fecioare, care îşi pregătesc candelele pentru primirea mirelui la miezul nopţii (Matei 25, 1-13). În acelaşi timp, psalmistul David mărturiseşte că „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea” (Psalmi 26, 1).
Sfinţii Părinţi mai învaţă despre simbolimsul candelei, pe lângă faptul că ea transmite lumina din sufletul celui care o poartă, că ea arată credinţa în Dumnezeu, precum şi viaţa aceasta pământească, viață care se mistuie şi se stinge mereu. Fericitul Ieronim spune: „Făcliile aprinse fac să se înţeleagă că sfinţii (creştinii) au murit luminaţi de lumina credinţei şi acum strălucesc de lumina măririi, în patria de sus” (Prea Sfinţitul Calinic Botoşăneanul, „Sfinţirile – Lucrări ale Sfântului Duh”).
Din aceste motive este important ca în casele tuturor creştinilor să fie mereu aprinse candele, aceasta pentru a arăta, pe de o parte, frumuseţea lăuntrică a sufletului în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, iar pe de altă parte, pentru a fi celorlalţi călăuză spre Împărăţia lui Hristos.
„Veniţi de luaţi lumina!”, ne îndeamnă preotul la marea sărbătoare a Învierii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Noi primim Lumina taborică, Lumină din Lumina lui Hristos şi devenim, astfel, fii ai Luminii şi împlinitori ai Logosului, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Sursa: doxologia.ro