Credeţi că în această lume fiecare din noi are, într-adevăr, o singură jumătate, pe care trebuie s-o găsească?
Eu cred că „jumătatea unică” nu e decât un mit frumos. Acest mit a fost descris de Platon în Banchetul. Acolo se discută despre dragoste, şi unul dintre convivi povesteşte legenda despre androgin: oamenii ar fi fost cândva alcătuiţi din două principii, masculin şi feminin, şi după aceea Divinitatea i-a scindat, şi acum jumătăţile se caută una pe alta. Aceasta este însă doar o legendă. E greşit să credem că pe lume nu există decât un om care ţi-e menit, fiindcă pe lume sunt prea mulţi oameni.
Dacă lucrurile ar sta aşa, mai nimeni nu şi-ar găsi jumătatea.
O astfel de concepţie este greşită şi deoarece, dacă omul va gândi în felul acesta, la primul eşec din viaţa conjugală poate hotărî că a făcut o greşeală: „Nu este jumătatea mea cea adevărată” şi că trebuie să mai caute.
Eu cred că, într-adevăr, „căsătoriile se încheie în ceruri” – în sensul că omul care înţelege că viaţa lui este în mâinile lui Dumnezeu înţelege şi că pentru el căsătoria nu e un lucru întâmplător, că dacă oamenii au întemeiat o familie cu toată seriozitatea, înseamnă că Domnul i-a unit. Asta nu înseamnă însă deloc că o asemenea căsnicie va fî fericită neapărat, fără să depunem eforturi. Există, probabil, situaţii când doi oameni, întâlnindu-se, simt într-adevăr că sunt făcuţi unul pentru celălalt, că se completează reciproc, că într-adevăr reprezintă împreună un tot, şi pe măsură ce trece timpul sentimentul acesta creşte şi se întăreşte. Eu cred însă că aşa ceva se întâmplă foarte rar. Mai des lucrurile stau altfel: când oamenii se întâlnesc, îşi atribuie unul celuilalt calităţile pe care ar dori să le vadă la un potenţial tovarăş de viaţă, şi celălalt li se pare o asemenea „jumătate”.
Dacă stăm să ne gândim, ce este „jumătatea”? Sufletul meu însetează de întâlnirea cu un om înzestrat cu anumite calităţi – de pildă, mângâierea, tandreţea, grija, devotamentul, atenţia, înţelegerea -, fiindcă acestea îmi lipsesc; întâl-nindu-mă cu un om, eu, fără să-l cunosc, bineînţeles că sper să văd în el aceste calităţi şi cred că tocmai el este „jumătatea’|j mea. După aceea se dovedeşte că lucrurile stau cu totul altfe. şi că tocmai acele calităţi la care mă aşteptam îi lipsesc, înl schimb au apărut la el tocmai cele pe care nu aş vrea deloc să| le văd. Aşadar, nu este „jumătatea” mea, s-a comis o eroare ? De fapt, cuvântul „jumătate” are o justificare, dar alta. Oamenii care se iubesc nu sunt de la început „jumătăţi”, ci devin „jumătăţi” în procesul vieţii, fiindcă de fapt dragostea nu înseamnă doar sentimente, emoţii, ci şi un mare efort reciproc. Problema nu este că undeva există o singură „jumătate” şi ca să fiu fericit trebuie s-o găsesc, orice altă variantă însemnând pentru mine nefericire, ci că în principiu oricine poate deveni „jumătatea” mea şi totul depinde de efortul pe care îl voi depune pentru a cultiva dragostea. Este foarte important ca atunci când căsătoria se încheie să iau hotărârea fermă că, oricum ar decurge în viitor relaţia noastră, trebuie să-mi petrec toată viaţa cu omul respectiv şi că nu numai în această viaţă, ci şi în veşnicie trebuie să răspund pentru omul respectiv înaintea lui Dumnezeu, Care ne-a însoţit.
Imi place un moment dintr-un roman al lui Soljeniţân. Acolo, din context se vede că soţul eroinei nu este deloc vrednic de ea şi că ea nutreşte multă amărăciune din cauza conflictului dintre ei, dar niciodată nu i-a trecut prin cap să regrete că s-a măritat cu el, fiindcă era credincioasă şi ştia că trebuie să primească orice s-ar întâmpla ca de la Dumnezeu. Nu trebuie să regretăm că s-a întâmplat aşa şi nu altfel; trebuie să ne construim viaţa pornind de la premisele existente.
Am întâlnit o mulţime de familii în care la început a fost dragoste aprinsă, romantică, dar după aceea totul s-a năruit. La început îi invidiau toţi văzând cum se privesc în ochi, cum discută – dar după un an, doi, divorţau. Şi se vedea că relaţia lor s-a prefăcut într-un iad. Totodată, am întâlnit destule familii în care, dimpotrivă, la început nu existau cine ştie ce sentimente înflăcărate – pur şi simplu vremea trecea, femeia nu mai era tânără, a întâlnit un bărbat, nu mai vrea să rămână singură, vrea familie, copii, normal, nu? -, dar în care cu timpul s-a înfiripat o relaţie minunată. Dragostea a intrat deja în procesul vieţii lor, deşi nu a mers mereu totul ca pe roate. Şi asemenea situaţii sunt câte vreţi.
Spunem că familia este o mică Biserică. Dar am greşi comparând-o tu Biserica mare? Iată, mă uit la parohia noastră şi la alte parohii, la oamenii care alcătuiesc comunitatea bisericească: într-adevăr, este vorba de o familie. Biserica este o mare familie. Şi observ că Domnul adună în comunitatea noastră oameni absolut diferiţi, care aparent n-au nici un fel de parametri în comun: nici cultura, nici caracterul, nici profesia. Unul e profesor, alta e vânzătoare, altul e şofer, şi aşa mai departe: oameni cu moduri de gândire diferite şi din medii diferite, însă trăiesc o viaţă comună – ne adunăm la trapeză după slujbă, mergem undeva împreună şi aşa mai departe. Şi reflectez cât de interesantă e rânduiala Domnului, fiindcă aceşti oameni, dacă n-ar fi fost în Biserică, nu s-ar fi intersectat niciodată, fiecare ar fi rămas în lumea lui – dar când au venit la Hristos, în Biserică, Duhul Sfânt i-a călăuzit în aşa fel, încât nu se plictisesc împreună, se completează, se îmbogăţesc reciproc, şi te gândeşti că Domnul adună în Biserică oameni care nu s-ar fi întâlnit niciodată altfel. La fel se întâmplă şi în familie: dacă Domnul îi uneşte pe oameni, această unire poate contrazice concepţiile respectivilor despre felul cum ar trebui să fie tovarăşul lor de viaţă, dar amândoi sunt la locul lor.
Ca atare, trăieşte cu omul de care ai avut parte, iubeşte-l şi străduieşte-te să faci în aşa fel încât el să devină „jumătatea” ta, străduieşte-te să găseşti în el acea profunzime care te va face să îl iubeşti. Bineînţeles, nu e deloc uşor. De aceea, nu trebuie să ne pripim cu căsătoria. După ce am făcut cu-noştinţă cu cineva, trebuie să-l cunoaştem mai bine. Totuşi, dacă a fost deja încheiată căsătoria, trebuie să credem cu fermitate: „Aceasta este jumătatea mea, eu trebuie să devin jumătatea lui (ei).” Am văzut foarte mulţi oameni care erau nefericiţi în căsnicie, deşi aceasta a început printr-o dragoste foarte înflăcărată şi plină de romantism. Pe de altă parte, datoria slujirii mele face să comunic cu oameni între care au fost şi crize, care au vrut câteodată să se despartă – adică la început lucrurile n-au stat grozav, aşa cum ne imaginăm noi despre o familie ideală, dar în cele din urmă au ajuns la armonie. în acest sens se poate vorbi de „jumătăţi”.
Igor Gagarin,
Protoiereu
Articol preluat din volumul „Dragostea adevarata”, Editura Sophia