Maică, cum putem ajuta oamenii aflaţi în prag de disperare, dacă aceştia nu prea cred în Dumnezeu?
Da, dar Dumnezeu crede în ei, Dumnezeu e acolo. Rugăciunea noastră face mai mult decât sfatul nostru. De obicei, îi putem ajuta prin prezența noastră. Sunt suferințe în care nu putem scoate nici o vorbă, sunt oameni aflați în suferințe atât de mari încât nu putem decât să tăcem lângă ei, dar să fim lângă ei.
Însă noi fugim, fugim că zicem: „Dacă nu pot să fac nimic, nu sunt în stare de nimic, mai rău fac…“! Nu, nu, pot ceva, pot să stau acolo, pot să fiu lângă el și să mă rog pentru el. Aceasta este cel mai mare ajutor: rugăciunea. Ea e targa pe care îi ducem la Domnul, noi cei ce ne ținem pe picioare, pe cei ce cad, îi ducem ca Bunul Samarinean. Această targă este și pomelnicul nostru. Să strigăm mai mult la Dumnezeu decât la semeni.
Un părinte duhovnicesc le spunea preoților tineri: „Vorbiți mai puțin cu oamenii despre Dumnezeu și vorbiți mai mult cu Dumnezeu despre oameni“. Să spunem lui Dumnezeu despre acea persoană deznădăjduită și Dumnezeu face minuni. Dar noi trebuie să strigăm ca pentru noi. Asta înseamnă să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine. Ce faci când ești la ananghie? Strigi: „Doamne, scapă-mă, nu mă lăsa!“. Și atunci, dacă strigăm, Dumnezeu nu-l lasă pe acela și face minuni.
Monahia Siluana Vlad
Extras din ”Meșteșugul bucuriei”, Vol. II, Ed. Doxologia, 2009
Sursa: ganduridinierusalim.com