Cum învățăm să iertăm și să iubim?
Iertând și iubind. Exercițiul zilnic al iertării și al iubirii. Contează foarte mult ce viziune personală are fiecare asupra iertării. Înțelegerea procesului biochimic și neuronal al ancorării reacțiilor emoționale în corp și blocarea în trecut (emoțional și cognitiv) fac ca decojirea rănilor și vindecarea lor să fie eficientă. Iertarea este un proces terapeutic care începe „aici și acum”, indiferent de travaliul lui.
Despachetarea cu grijă a emoțiilor. Uneori este nevoie de mult timp pentru a ne curăța de resentimente, frustrare, neputință, vinovăție, rușine și pregătirea minții pentru acceptare. Iertarea înseamnă să ștergi toate datoriile celor care ți-au provocat un rău real, păstrând demnitatea și iubirea. În procesul iertării se observă rezultate atât în planul emoțional, dar mai ales fizic, deoarece multe boli au la rădăcină neiertări de sine sau ale celorlalți.
„Iertarea este un act de iubire”, spune părintele Dumitru Stăniloae. Dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc. Fără a iubi și a fi iubit, sufletul omului se usucă și moare. Dumnezeu te iubește! Comportă-te cu ceilalți cum se comportă Dumnezeu cu tine! Ca să se întâmple minuni este nevoie să iubim.
Ieromonah Hrisostom Filipescu
Iertarea este medicamentul necesar pentru sănătatea noastră sufletească. Prin ţinerea de minte a răului, „gândurile şi sentimentele negative coboară în subconştient, provocând în viaţa noastră tot felul de probleme şi pătimiri”. Prin iertare însă, toate acestea dispar. Prin urmare, iertarea este un medicament şi pentru trup. „Cei care-i iartă pe vrăjmaşii lor prezintă o îmbunătăţire a sănătăţii psihice şi somatice, în timp ce oamenii care păstrează «vie» amintirea răului care li s-a făcut sunt în primejdie ca de-a lungul timpului să sufere de angoasă puternică, depresie, psihoză, migrene, hipertensiune şi probleme cardiace”, arată un studiu făcut în America în 1999.
Am fost martorul ocular al întâmplării de mai jos: în anul 1999 am fost chemat să spovedesc un bolnav aflat pe patul morţii, care era internat la spitalul Rios, din Patras. Bolnavul acesta n-o „înghiţea” deloc pe sora lui. Nu mai vorbise cu ea de 20 de ani. La spovedanie, i-am pomenit de sora lui, şi chipul i s-a schimbat, s-a sălbăticit. Dar în final s-a lăsat convins s-o vadă. S-au îmbrăţişat, iar cel care era pe patul morţii s-a făcut sănătos. Deci s-a ridicat îndată din boală şi de pe patul morții și a plecat în satul lui!
O echipă de medici americani ne sfătuieşte: „Iertaţi, căci iertarea face bine sănătăţii, previne îmbătrânirea, iar la bătrâneţe nu vă vor slăbi puterile! Rostiţi şi rugăciunea Tatăl nostru, pentru că vorbeşte despre iertare!”.
Sursa: Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Nu te mai suport! – Arta împăcării cu tine însuţi şi cu ceilalţi, traducere din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura de Suflet, Bucureşti, 2011, pp. 104-105.
Când sufletul ne doare, şi trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferinţelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării. În general, acest diagnostic este privit cu reticenţă. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie şi cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos şi la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Şi pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă şi nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.
Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoţiile negative care întreţin durerea şi prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstrăm mânie ascunsă în „ţinerea de minte a răului“, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înşine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele.
A ierta nu înseamnă a scuza
Există o dificultate, uneori insurmontabilă, în a ierta greşelile altora şi, poate mai mult decât atât, în a ne ierta pe noi înşine. O incapacitate de a vedea dincolo de momentul actual şi de a plasa lucrurile într-un cadru mai larg de semnificaţii şi valori. Fără să ştim, acest mod de a ne raporta este cauza care ne duce către bolile din care apoi căutăm cu nelinişte să scăpăm. Remediile facile sunt primele alese şi uneori a afirma că simptomele concrete de boală ar putea fi îndepărtate numai prin modificarea atitudinii noastre pare a fi o simplă afirmaţie fără acoperire.
Iniţial, a simţi furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacţie sănătoasă, firească şi uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăveşte este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorinţă de răzbunare, care ne parazitează şi se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieşi iar la suprafaţă, fie pentru a ne desprinde de gândurile şi scenariile în care noi ne facem dreptate, despre care greşit şi inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.
A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greşit faţă de noi sau chiar pe noi înşine. Nici o vină, fie şi una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecinţele faptelor trăite. Este esenţială înţelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat şi elibera pe noi înşine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-şi asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacţiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relaţiei.
Puterea iertării se manifestă în noi vindecător
Şi totuşi, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deşi simţim că asta ne-ar uşura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne ţin prizonieri în lanţurile de durere, deşi dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit şi, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra“, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înşine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieţii noastre, despre lipsa cronică de iubire şi despre neacceptarea personală care formează ziduri în faţa bucuriei după care tânjim.
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deşi îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viaţa noastră. Dacă am învăţa să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferinţele sufletului ar fi mai scurte şi noi am putea să trăim mai frumos şi mai liber.
Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt şi să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părţile din noi, blocate în conflict şi neacceptare.
Sursa: doxologia.ro