Dacă vezi femeia numai prin prisma sexului şi nu a afectivităţii ei, atunci nu am realizat nimic, pentru că o soţie, când pregăteşte ciorba şi taie mărar şi mai pune ceva pe acolo, lucrul ăsta îl face cu afecţiune; apoi, când vii la masă tu, ca soţ şi îţi aşază farfuria în faţă (sau îţi pui singur, dacă ai un pic de bun simţ, pentru că ea este ocupată), tu mănânci o mâncare plină de afecţiune. Dacă nu se întâmplă lucrul ăsta, atunci nu mai este cazul să ne căsătorim, pentru că putem mânca o ciorbă poate mai bună şi mai diversificată la restaurant, iar dacă vreţi, pentru rufe există spălătorii.
Scopul este să vedem în soţia noastră ceea ce Hristos a văzut în Biserică. Şi dacă reuşim acest lucru, atunci totul este bine. Dacă însă o folosim pe soţia noastră (în creştinism, după 2 milenii de creştinism) ca obiect de plăcere, închipuiţi-vă unde ne situăm în istorie. După 2000 de ani de creştinism ne folosim soţia tot ca obiect de plăcere! Acest lucru se întâmplă încă în zilele noastre, căci ne culcăm cu soţiile noastre, dar tot ce rezultă din asta trebuie omorât. Cu mâinile noastre o ducem la clinică, la „uzina” de omorât copii. Sau acum ne-am mai deşteptat, zicem noi, îi dăm pastile anticoncepţionale şi o folosim pe soţia noastră tot ca simplu obiect de plăcere. Pentru că între noi şi ea nu există decât un singur scop: plăcerea. Aceasta este situaţia reală. Nu generalizăm, ci numai spunem aşa. Ne folosim soţiile ca obiecte de plăcere şi condamnăm păgânismul de până în Hristos, care adusese femeia în stadiul acesta.
Hristos S-a silit până la jertfă şi a ridicat-o în starea binemeritată ei, iar noi ne înjosim soţia în halul acesta. Atunci înseamnă că ea nu mai este liberă, înseamnă că noi suntem nişte libertini, înseamnă că zadarnic am fost tineri că n-am ştiut să gândim, înseamnă că zadarnic avem tinereţe.
Părintele Nicolae Tănase – ”Soțul ideal, soția ideală”, Ed. Anastasis
Familia creştină trebuie să fie aşa cum trebuie, aşa cum nu mai este. Sau e foarte greu să întâlneşti asemenea familii, sau nu se arată. Familia creştină înseamnă soţ, soţie şi copii. Familia creştină nu ucide, nu se teme de copii, se bucură la auzul veştii că se va mai naşte un copil. Familia creştină se manifestă prin candele aprinse, rugăciune împreună, post, bucurii, Spovedanie, împărtăşanie, iarbă verde… Rar întâlneşti, foarte rar.
Familia creştină este de dorit, ar trebui făcute lucrări întregi, studenţii ar trebui să alcătuiască licenţe, teze de doctorat despre aceasta. Familia creştină ţine societatea, ea are loc în societate.
(Preot Nicolae Tănase, Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p. 222)
Să zicem că doi tineri văd în jurul lor multă necredinţă (văd tineri care nu mai merg la biserică şi care trăiesc în patimi), iar ei, căsătorindu-se, doresc să întemeieze o familie pe principii creştine, să trăiască ca nişte oameni ai Bisericii, să dea naştere la copii credincioşi, să-i crească în credinţă. Ce trebuie ei să facă pentru a reuşi în acest sens?
În primul rând, să înceapă bine. Căsătoria lor trebuie să înceapă bine, pe o bază solidă. Fundamentul trebuie să fie bine pus la punct, pentru ca apoi să construiască clădirea vieţii lor, cu mai multe etaje dacă vor, fără pericolul ca la cutremur, la necazuri, la probleme, să se dărâme din cauza temeliei. Marea problemă este temelia. În momentul în care începi căsnicia ta cu „nu”, căsnicia ta nu este rezistentă. În momentul în care-ţi faci planul cum să nu faci copii timp de doi ani, pentru că nu ai terminat facultatea, cum să nu faci copii timp de cinci ani pentru că nu ai încă un apartament sau o casă şi serviciu, în momentul acela nu mai putem discuta despre reuşită în căsnicie. Nu trebuie să-ţi începi viaţa cu nu.
Apoi, trebuie s-o începi nu după, nu până, ci s-o începi la timp, adică să te căsătoreşti la timp, când eşti pregătit pentru asta, fără să te pregăteşti exagerat de mult, fără să stabileşti mii de principii, bazându-te pe sinceritatea ta şi pe sinceritatea celuilalt. Urmează să avem în vedere următorul lucru: prezentarea cât mai amănunţită a defectelor noastre, pentru că obişnuim să ne prezentăm numai calităţile. Calităţile pe care le avem – este bine că le avem – acelea nu au cum să fie decât admirate de celălalt. Dar trebuie să ne prezentăm şi defectele pentru a vedea dacă celălalt este dispus sau dacă are putere să le suporte. Asta nu prea se face, cei doi îşi ascund defectele, problemele lor diverse. Dacă o fată nu ştie să facă mâncare, trebuie să spună: „Nu ştiu să fac mâncare”. Asta se poate rezolva, că învaţă. Dar dacă cineva are un defect, de exemplu este gelos, asta trebuie să spui, ca să vezi dacă celălalt poate să suporte, pentru că gelozia este rugina iubirii şi asta distruge. Şi nu-ţi dai seama, pentru că el a ascuns.
Şi apoi, în privinţa creşterii copiilor, pentru a ajunge tineri cuminţi, tineri virtuoşi, tineri buni?
Copilul trebuie să fie conceput cu vreo sută de ani înainte să fie conceput, dar aceasta înseamnă multă educaţie din familie şi este o altă problemă. Copilul vine pe lume cu zestrea pe care o sădeşti tu, cu starea pe care o ai în timpul sarcinii, cu atitudinea pe care o ai ca soţ, apoi vine cu zestre de la bunicii lui, adică respectiv părinţii voştri şi chiar de la străbunicii lui, respectiv bunicii voştri. De aceea poporul nostru, în înţelepciunea lui, zice: „Vrei să te însori? Du-te şi vezi bunica.” Nu părinţii, ci bunicii, asta este foarte important.
O să zicem „Şi ce vină am eu că părinţii şi bunicii au fost aiurea?” Nu ai nicio vină, dar ai putere pentru a face o schimbare în familie. Botezul a anulat, Liturghia a întreţinut, Spovedania a curăţat iarăşi, însă zestrea a rămas, depinde de tine cum anihilezi zestrea. Dacă zestrea materială pe care o primim aceasta este, ce facem? Ori înlocuim zestrea, ori o acceptăm aşa cum este, ori o ameliorăm în vreun fel. Aşa şi zestrea cealaltă, spirituală, cu care venim. Acesta ar fi primul aspect.
(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 82-83)