Aveţi grijă de copii, ca ei să se teamă să facă rău, şi nu vă purtaţi neînţelept, plini de mângâieri, nu le îngăduiţi să-şi facă voia lor, lucruri de ruşine şi fărădelegi, nu le îngăduiţi să facă ceva ce nu se cade şi să capete obiceiuri rele. Căci cine se obişnuieşte cu ceva din copilărie, cu aceasta şi la bătrâneţe rămâne şi ce purtare îşi însuşeşte la tinereţe – bună ori rea –, cu aceasta îmbătrâneşte şi moare.
Copilul mic e asemenea unei planşete pregătite pentru a fi pictată; ceea ce va aşterne pe ea pictorul, bun ori rău, înger ori demon, aşa va rămâne pentru totdeauna. Tot astfel e şi copilul: educaţia pe care i-o vor da părinţii, chipul de vieţuire cu care îl vor deprinde, plăcut ori neplăcut lui Dumnezeu, îngeresc ori demonic, cu acesta va rămâne pentru întreaga viaţă.
Cu ce vopsea este vopsită o pânză albă, acea culoare nu se va pierde, şi ce lichid se toarnă pentru prima oară într-un vas nou de lut ori de argilă, mir ori gudron, acel miros va rămâne în el pentru totdeauna; tot astfel se petrece şi cu educaţia copiilor. Iată pentru ce copiii au nevoie să fie învăţaţi obiceiuri bune şi plăcute, cu asprime; nu doar cu mângâieri, cât cu asprime; pentru cătinereţea este înţelepţită de teamă, după cum înţeleptul Isus Sirah sfătuieşte: „Nu-l lăsa în voia lui la tinereţe şi nu trece cu vederea greşelile lui. Pleacă grumazul lui la tinereţe şi bate-l până este prunc, ca nu cumva, încăpăţânându-se, să nu te asculte” (Isus Sirah 30, 11-12). (Din scrierile Sfântului Dimitrie, Mitropolitul Rostovului)
(Când şi cum începem să-i vorbim copilului despre Dumnezeu, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocoi, Editura de suflet, Bucureşti, 2006, pp. 69-79)
Obiectivul părinţilor este să pregătească cea mai potrivită cale pentru ca frumuseţea sufletelor copiilor lor să poată străluci din nou. Sfinţenia este un dar divin, dar omul nu e pasiv, ci trebuie să facă multe eforturi personale. Un prim pas este acela de a-i ajuta pe copii să înveţe să asculte de Dumnezeu; această ascultare derivă în primul rând, în mod cât se poate de firesc, din relaţiile calde şi apropiate pe care le au copiii cu adulţii din viaţa lor. Copiii vor evolua de la starea de ascultare de părinţi, la bucuria de a asculta de Dumnezeu în toate situaţiile de viaţă pe care le vor întâlni.
Într-o situaţie sau alta, fiecare dintre noi s-a simţit uimit sau iritat în faţa comportamentului unor copii care nu ascultă de nimeni. Uneori chiar proprii noştri copii se comportă atât de necivilizat, încât suntem uluiţi şi profund jenanţi. Educaţia trebuie să înceapă din primii ani ai copilăriei. Principalele indicaţii sunt: suprimaţi cu blândeţe, dar şi cu fermitate, orice tendinţă spre răutate sau distrugere; încurajaţi ceea ce este bun şi constructiv; rugaţi-vă tot timpul să aveţi înţelepciunea să discerneţi diferenţa dintre ele.
(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viaţa duhovnicească, Editura Sophia , Bucureşti, 2012, p. 71)
Cu fermitate, nu cu indaratnicie
Tema noastra este „cum pot adultii sa-i incurajeze si sa-i ajute pe ceilalti, indeosebi pe copii, ca sa conlucreze, sa colaboreze cu ei”.
Sa vedem un exemplu:
Ionut, de cinci ani, si mama sa au mers cu masina la gara ca sa-l ia pe tatal sau. Era foarte frig, dar Ionut a deschis geamul masinii. Mama i-a spus:
– Deindata ce inchizi geamul, vom pleca.
Ionut astepta. Mama, insa, statea netulburata. Atunci Ionut spuse:
– Voi inchide geamul, deindata ce porneste masina.
Mama nu spuse nimic, dar continua sa astepte. Ionut spuse din nou:
– Perfect, voi inchide geamul, deindata ce pui cheia in contact.
Mama sa continua sa astepte, fara sa spuna un cuvant.
Atitudinea ei arata cat este de hotarata. In cele din urma Ionut a inchis geamul, iar mama sa a pornit masina, a zambit si a zis.
– Nu-i asa ca este minunat soarele care se reflecta pe zapada? Uite cum straluceste, parc-ar fi mii de diamante pe zapada!
Nu stiu cati dintre noi, mame sau tati, ar fi reactionat asa, daca am fi fost in fata unei astfel de situatii?! Cel mai obisnuit, in astfel de situatii este ca cel aflat la volan sa dea porunca: „inchide geamul!” Daca copilul este ascultator si inchide geamul, cu siguranta va ramane cu sentimentul ca i s-a impus ceva si ca a fost restrictionata libertatea sa. Va ramane cu sentimentul ca ceva nu a fost in ordine cu mama lui, fara ca lucrurile sa se lamureasca inlauntrul sau.
In exemplul pe care l-am citat, copilul a deschis geamul masinii si, pentru ca afara era frig, mama i-a spus sa-l inchida. Copilul a vrut, totusi, sa faca precum vroia el si nu a inchis geamul. Mama, de cealalta parte, a observat ca ceea ce vrea copilul nu este bine. Problema era cum sa-l faca pe copil sa inteleaga ca nu este bine ce face, si sa-l convinga sa faca ce trebuie, fara sa se simta ofensat, dar si fara sa declanseze inlauntrul sau vreo reactie adversa si impotrivire. De aici incolo, lucrurile merg bine.
Mama ia o decizie si ramane statornica in hotararea ei. Tocmai in acest punct nu reusesc adultii, atunci cand vad fermitate in indaratnicia copilului, cedeaza ei. Nu fac bine. Atunci cand parintele ia o hotarare, daca a studiat-o, a gandit-o si este logica, trebuie sa ramana ferm in hotararea sa, asa cum a facut mama din exemplul nostru. Adica desi copilul a incercat sa o santajeze, mama a aratat prin atitudinea sa ferma, ca trebuie sa inchida geamul, ca sa porneasca masina.
Hotararea mamei l-a determinat sa cedeze putin, dar numai putin. Mama a ramas statornica in hotararea sa, dar nu l-a certat, nu i-a spus: „Lasa asta, inchide fereastra, pentru ca ne grabim!”. S-a comportat firesc. Ştia ca este o chestiune de secunde ca sa inchida geamul. A procedat ca si cum s-ar fi retras in sine, cum spune autorul, si ar fi uitat de copil. Fara sa declanseze un conflict, baiatul a inchis geamul si mama a pornit la drum. Sfarsitul are simbolistica lui. Cand s-a inchis geamul, mama nu a rabufnit, asa cum ar face orice mama: „Ai vazut ca l-ai inchis!” Ar fi fost ca si cum ar fi spus: „Ai vazut ca te-am invins?” Daca se poarta cineva asa cu copilul, acesta se razvrateste, nu pentru ca vrea razboi cu cei mari, ci pentru ca vrea sa-si certifice propria existenta. La aceasta varsta copilul reactioneaza inca instinctiv. Cand este ignorata si oprimata existenta si personalitatea sa, copilul are sentimentul ca se pierde, ca se clatina si atunci reactioneaza instinctiv. Mama nu i-a spus: „Ai vazut? Ai insistat, ai insistat, dar tot ca mine a fost!” Din contra, cand totul s-a terminat, a zambit copilului si, delicat si inteligent, i-a distras atentia la zapada de afara.
Aceasta atitudine pare sa fie una foarte simpla, dar de fapt nu este. O astfel de situatie poate fi intalnita, nu numai in relatiile cu copii, ci si cu oameni mari. In general nu luam aminte la cuvinte, la modul cum ne exprimam, iar comportamentul general este o consecinta a starii noastre launtrice nelibere, lipsita de dragoste, lipsita de respect pentru celalalt, mare sau mic.
Sursa: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Parinti si Copii, volumul II, Editura Bizantina, 2005.