Aud foarte des oameni spunând despre copiii lor sau ai altora, pe care îi cunosc bine sau mai puțin ori poate chiar deloc, că sunt răi. Obraznici. Diavoli împielițați. Monstruleți. Tirani. Râzgâiați. Și sunt perplexă. Nu reușesc să cuprind realitatea asta: că cineva care are copii poate spune așa ceva despre copilul propriu sau despre ai altora.
Pentru mine, copiii, TOȚI copiii sunt niște făpturi absolut incredibile. Minunate. Minuni, pur și simplu minuni. Stau și mă minunez, uitându-mă la ai mei, dar și la alții, la grădiniță, în parc sau pe Facebook, ce ființe extraordinare sunt. Câtă încredere au în adulți. Câtă limpezime au în minte și în suflet. Cum pot ei să iubească, abadonându-se complet. Cum ÎNȚELEG lucruri fără să aibă noțiuni încă. Și să cred că adulții în care micuții ăștia încă nealterați de viață spun despre ei că-s răuți sau monstruleți… ei bine, mi se pare ireal.
Stăteam aseară cu ai mei și le povesteam despre dor și despre iubire. Amândoi mă ascultau aproape fără să respire. Nu se clintea nimic pe chip. Ochii mari, gurile căscate.
– Chiar așa, mami? mă întreba Sofia.
– Da, iubito.
Ea crede tot. Știe că ce spun eu e adevărat. Mă iubește, deci are încredere în mine. Atât de simplu. Nu trebuie să-i demonstrez că e adevărat ce spun, e suficient să-i spun. Iar eu să-i spun că e rea? Că e un monstru? Mi-ar sta inima pe loc.
Pentru că m-ar crede. Ar crede imediat despre ea că e rea. Și ar începe să fie, ca să nu mă dezamăgească. Mama are întotdeauna dreptate, nu-i așa? Mama e totul, ea știe, ea simte doar adevăruri. Iar dacă mama spune că-s rea… ei bine, sigur așa e.
Oameni buni care credeți și simțiți despre copiii voștri sau ai altora că sunt răi, să știți că greșiți amarnic. Copiii nu sunt răi, nu încă. Ei sunt în căutare de sine, uneori fac lucrurile altfel decât vreți voi pentru că fie au o durere pe care voi n-ați dibuit-o încă și încearcă să vă arate asta, fie pentru că au nevoie să aibă și ei o fărâmă de control. Copiii mici lovesc pentru că nu știu mai bine, pentru că-s proaspeți și noi pe lumea asta și nu au învățat controlul. Niciodată pentru că sunt răi. Ei nu sunt răi, dar pot deveni, dacă sunt neglijați, abuzați, dacă nu sunt lăsați să prindă aripi, dacă li se spune că-s răi.
Să spui despre copilul altuia că e rău mi se pare complet lipsit de respect și de orice simț al realității. Eu n-aș îndrăzni așa ceva niciodată, aș intra în pământ de rușine. Nu că n-aș putea să spun așa o grozăvie (asta este exclus, nu mi-aș permite în vecii vecilor să emit așa enormități despre copilul altuia), dar nici n-aș putea gândi așa ceva. Nu cred, pur și simplu nu cred așa ceva, că un copil e rău, și am văzut mulți copii manifestându-se în toate felurile posibile, distrugându-mi lucruri sau lovindu-mi copiii.
Problema e la voi, oamenii mari. Că nu înțelegeți, nu aveți mintea suficient de deschisă să cuprindeți ce se întâmplă sub ochii voștri. Că în loc să înțelegeți că există o problemă în relația voastră cu acel copil sau cu toți copiii sau cu voi, alegeți calea ușoară: acest copil e rău, deci na, aia e, eu am încercat, dar dacă așa e soiul, la revedere.
Era supărată o doamnă pe mine că din cauza mea copilul ei e rău. Că ea a învățat de la mine să-l țină în brațe când și cât are nevoie, că din pricina mea a tratat copilul cu respect, iar acum, la doi ani (sau poate trei, că nu mai știu), copilul nu face ce vrea ea, ba se mai și trântește pe jos când nu-i convine ceva, că e obraznic și rău pentru că l-a tratat cu iubire și respect. Am vrut să-i scriu să-i explic ce cred eu despre situația ei (că nu a făcut nimic greșit, dimpotrivă, că iubirea și respectul nu au efecte adverse, că puiul ei nu e rău, ci doar în proces de descoperire, că e important să aibă răbdare și să se uite și la felul în care ea însăși se dă cu fundul de pământ, cu vorbele, nu cu trupul), dar am renunțat. Ar fi fost degeaba.
Oameni buni, nu rezolvați nimic spunând despre un copil, despre orice copil că e rău. Niciodată, nimic. Dimpotrivă, faceți rău. Părintele care aude asta despre copilul lui suferă. Copilul care aude asta despre sine suferă, posibil pe termen lung. Motivul pentru care voi simțiți asta (și care e la voi) va continua să existe în continuare, pentru că nu faceți decât să mutați privirea și vina în altă parte. Poate vă simțiți bine când spune asta, dar nu cred că binele ăsta poate ține mai mult de trei secunde. Să faci rău voit altor persoane cu vorbele tale, doar pentru că poți, fără să crezi că poți ajuta în vreun fel, nu are cum să-ți facă bine.
Oameni buni care credeți și simțiți despre copiii voștri (sau ai altora) că sunt răi, măcar nu spuneți asta cu voce tare. Pentru că ei vă cred, orice și tot ce-ați spune. Și vor crește răi, dar asta nu va fi vina lor. Niciodată nu e vina lor. Va fi vina voastră, că nu ați încercat mai mult, că nu ați iubit mai mult, pe ei și pe voi, că vă împiedicați singuri, din cauza unor lucruri în care s-au împiedicat și părinții voștri, și din cauza cărora sufletul vostru nu e întreg, plin, ci știrb, plin de carii pe care le transmiteți mai departe.
Ați putea să vă opriți o clipă, să vă uitați la voi, la copilul din voi. A fost el iubit? I s-a spus lui că e o minune? Că e bun și frumos și înțelept? Sau a auzit că e rău, obraznic, că nu e bun de nimic, iar el a crezut și așa a și devenit?
Copiii nu sunt răi. Noi suntem, dacă vom crede asta despre ei, în loc să ne uităm de unde vin durerea, lipsa de răbdare și de empatie, sentimentul nostru de furie. Copilul din noi, neiubit, nevalorizat, își strigă durerea. Să-l alinăm pe el întâi și apoi vom putea vedea cât de BUNI sunt, de fapt, copiii!
sursa printesaurbana.ro