O, Doamne, câţi vii sânt printre cei morţi, şi câţi morţi sânt printre cei vii! Tu singur ştii, numeri, socoteşti. Iartă tot, şi mântuieşte pe toţi. Mila Ta, Doamne, să covârşească toate păcatele şi ruşinile noastre.
O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Ióv, pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul.
Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort. Nimic nu ştim deopotrivă, nici despre ce este viu, nici despre ce este mort.
Cel viu pregăteşte slava celui mort. Aceasta îi e osteneala vieţii. Când moare, se destramă şi slava.
Cel viu pregăteşte zestrea celui mort. Aceasta îi e grija vieţii. Când moare, zestrea o primeşte o văduvă străină.
Cel viu pregăteşte case şi hambare. Când moare, toţi se văd în case şi hambare, afară de el şi de ai lui.
Cel viu pregăteşte domenii şi moşii. Când moare, înscrisurile domeniilor şi moşiilor le poartă duşmanii lui.
Cel viu pregăteşte fiilor lui moştenire şi bunăstare. Când moare, moştenirea o iau cei de alt neam, iar de bunăstare au parte cei de alt neam.
Unde sânt coroanele? În groapa de gunoi.
Unde sânt mărgăritarele? În cenuşă.
Unde sânt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte.
Unde este strălucirea feţei şi a ochilor? În obrajii umflaţi şi în bezna orbitelor goale.
Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit.
Unde sânt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În muşuroiul de sub copitele măgarilor.
Unde sânt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Acum sânt beţe uscate sub roţile căruţelor.
Unde sânt picioarele iuţi, care alergau să apere dreptatea? Iată-le sub furnicar, unde nu se mai vorbeşte de dreptate şi nedreptate.
Unde sânt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi? O vor şti mai bine decât capul tău tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înţepa şi te vor face să gemi.
Unde sânt împăraţii, Doamne? Întreabă slugile lor.
Unde sânt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii.
Unde sânt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.
Pe deplin, nimica sântem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica sântem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Sântem ca un călător care poate zice: Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Sântem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într’o clipă, se întrerupe.
Pe deplin, nimica sântem, Doamne Dumnezeul nostru! Nimic, nimic, nimic! Dar, de aceea, Tu eşti tot şi toate. Toată plinirea în Tine este. Toată bucuria, în Tine. De vei voi, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!
Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, Prin fereastra temniţei, Editura Predania, Bucureşti, 2007, p. 111-112.