Printre cele mai grele lucruri de pe pământ este şi acela de a vorbi despre durere. Şi de a încerca să predici celor aflaţi în suferinţă ridicarea din boală, din necaz. Este imposibil, dacă nu şi ipocrit să teoretizezi pe marginea durerii, atunci când ea este trăită la limita suportabilităţii.
S-ar părea că nu există nimic de care să te agăţi atunci când suferi. Şi totuşi, există o scăpare. Plasa de salvare este Iisus Hristos, Cel care a suferit incomparabil mai mult decât orice om de pe pământ.
Un om povestea despre fractura coloanei vertebrale pe care o suferise. Imobilizat în ghips, a fost redus la neputinţă pentru câteva luni. Iată cum a trecut peste nefericita experienţă. „Mă simţeam de parcă eram ţintuit pe cruce… plin de autocompătimire, gemeam şi mă plângeam în sinea mea. Deodată, un glas blând ca o adiere mi-a vorbit: «Dar nu ai decât o vertebră fracturată! Iar mâinile şi picioarele îţi sunt libere; picioarele nu-ţi sunt bătute în piroane, nici mâinile nu-ţi sunt străpunse, ca toată greutatea corpului să atârne în acele patru cuie».
Mi-e sete, am suspinat. «Dar n-ai decât să întinzi mâna după paharul cu limonadă de lângă tine. Şi dacă nu ajungi la pahar, nu trebuie decât să suni. Limonada este mai bună decât oţetul din buretele cu care soldaţii L-au îmbiat pe Iisus».
Atunci mi-am venit în fire şi n-am mai putut spune decât: «Iartă-mă, Doamne, iartă-mă». Dar după un timp am cârtit din nou: Ce rău stau în patul ăsta… unde să-mi pun capul?
«Dar ai o pernă, eşti bine învelit, nu ai o coroană de spini pe frunte şi nu eşti gol, expus batjocurii gloatei; nimeni din spital nu te-a scuipat încă în faţă, ci toată lumea stă la picioarele tale».
Atunci mi s-a făcut ruşine. Şi de câte ori suferinţa revenea, acestea erau singurele cuvinte care îmi veneau pe buze: Iartă-mă, Doamne. Iartă-mă.
A venit noaptea şi odată cu ea teama, durerea şi sudoarea care-mi şiroia pe faţă. Dar glasul interior mi-a şoptit: «Nu sunt totuşi lacrimi de sânge!»“
Preluare din vol. Vitamine duhovniceşti, Anthony M. Coniaris, Editura Sophia, 2010
Rolul suferinţei în viaţa noastră:
Suferinţa este văzută în lumini diferite şi rezultate la fel de diferite de la persoană la persoană. Timpul suferinţei poate fi convertit de cel suferind într-un timp al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, al evaluării propriei libertăţi, al introspecţiei, al meditaţiei şi al consimţirii în a-L primi în suflet pe Dumnezeu Cel iubitor.
Unii, precum consolatorii maligni ai lui Iov, vor considera întotdeauna că suferinţa este o marcă a respingerii sau a pedepsei divine. Pentru ei, suferinţa pare a fi o veste fără îndoială rea. Pare a arăta că cei cuprinşi de ea sunt îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu. Dar suferinţa este văzută în creştinism ca o pecete potenţială a bunăvoinţei, a dragostei şi a prezenţei lui Dumnezeu.
Suferinţa nu înseamnă neapărat că ne-am îndepărtat de Dumnezeu; poate însemna că suntem atraşi mai aproape de El şi ne este îngăduit ca să trecem printr-o experienţă ce va înlătura ultimele bariere sau obstacole dintre noi şi El. Prin amara experienţă a „ghimpelui din carne” a învăţat Sfântul Apostol Pavel cea mai importantă dintre toate lecţiile spirituale – că slava lui Dumnezeu îi era suficientă, că puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciunea umană (II Cor. 12, 7-10). Suferinţa este un instrument prin care Dumnezeu ne poate curăţi de satisfacţia de sine şi de autoamăgire şi ne poate ajuta să facem faţă slăbiciunii noastre prin puterea Lui, ca să putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel că „toate le pot în Hristos Cel care mă întăreşte” (Filip. 4, 13).
Cine este hotărât să nu vadă nici un sens în suferinţă nu va învăţa nimic din această experienţă. Dar cine crede că Dumnezeu poate folosi suferinţa în favoarea lui, să vorbească în ea şi prin ea, va fi deschis în a vedea mâna lui Dumnezeu la lucru în această nenorocire. Pentru creştini, Dumnezeu lucrează la fel de mult prin eşec ca şi prin succes, prin suferinţă la fel de mult ca şi prin bucurie. Cuvioşii Părinţi, atinşi de nenumărate boli, mulţumeau lui Dumnezeu şi le considerau pe acestea ca fiind „iubirile lui Dumnezeu”.
În acest sens, Cuviosul Părinte Porfirie menţionează: „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli (traducătorul cărţii menţiona că părintele a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficienţă renală cronică, ulcer cu nişă – cu repetate gastroragii, cataractă, herpes zosterial pe faţă, dermatită stafilococică pe mână, hernie inghinală – cu dese strangulări, guşă endemică cronică, adenom la hipofiză – n.n.). De multe ori îi spun: „Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!” E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am şi cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care creşte şi apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoşător. Mă rog, însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeţi inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului la cap. Şi cu cât merg, o să se înrăutăţească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inimă şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos şi Dumnezeu Se străduieşte să mă curăţească (se vede aici marea smerenie a acestui cuvios părinte îmbunătăţit duhovniceşte şi harismatic – n.n.).
Atunci când eram de şaisprezece ani, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să mă doară pentru iubirea Lui şi să-L slăvesc în durere. Multă vreme m-am rugat aşa. Dar Bătrânul meu mi-a spus că asta este egoism şi astfel Îl constrâng pe Dumnezeu. Dumnezeu ştie ce-o să facă. Aşa că n-am mai stăruit. Vedeţi însă că Dumnezeu n-a uitat cererea mea şi mi-a dat această binefacere după atâţia ani!
Acum nu-L rog pe Dumnezeu să-mi ia ce I-am cerut. Mă bucur că o am, ca să fiu şi eu părtaş la Patimile Lui, din multa mea iubire. Am certarea lui Dumnezeu. „Căci pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă” (Evr. 12, 6). Boala mea este o deosebită bunăvoinţă a lui Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund în taina iubirii Lui şi prin harul Lui să mă străduiesc să-I răspund. Dar eu nu sunt vrednic. (…) Pentru aceasta nu mă rog ca să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă mai bun. Sunt încredinţat că Dumnezeu ştie că mă rog. Însă mă rog pentru sufletul meu, ca să-mi ierte păcatele. Nu iau medicamente, nici n-am mers la operaţie, nici la analize. O să-L las pe Dumnezeu să rânduiască” (Ne vorbeşte părintele Porfirie, pp. 367-369).
Deseori ne răsună în urechi sau ne frământă mintea următoarea întrebare: Care este rolul pozitiv al suferinţei în vieţile noastre? Într-un sens logic sau filosofic, faptul suferinţei este neutru. Ceea ce importă cu adevărat este finalitatea acesteia – atât în privinţa modului în care o înţelegem, cât şi a modului în care îi permitem să ne afecteze.
Suferinţa elimină „iluziile de securitate şi nemurire care par a prevala în afara credinţei creştine. Decojeşte spoiala de siguranţă care poate acţiona ca o barieră atât de puternică în faţa Evangheliei. Slăbind trupul, suferinţa facilitează acţiunea sufletului, mistuit poate de amintirea purităţii pierdute” (Alister McGrath, Suffering, 1992, p. 80).
Suferinţa poate conduce la o perfecţionare sau la o desăvârşire a credinţei. Trebuie doar să ne deschidem lui Dumnezeu, să explorăm ceea ce ne-ar putea transmite El prin experienţa dureroasă prin care trecem. Să învăţăm să gândim pozitiv, creativ şi pios faţă de ceea ce experimentăm, iar nădejdea în Dumnezeu Proniatorul să nu fie zdruncinată de nimic. Suferinţa nu este un rău absolut, un rău care izolează, separă şi însingurează, ci dimpotrivă, ea poate naşte legături interumane şi comuniune cu ceilalţi semeni ai noştri.
Sursa: ziarullumina.ro