O poveste veche spune că Dumnezeu i-a cerut unuia din îngerii Săi: „Mergi pe pământ şi adu-mi lucrul cel mai scump pe care-l vei găsi în lume!“
Îngerul a mers străbătând munţi şi văi, mări şi râuri în căutarea lucrului preţios. După ani de căutări, îngerul a ajuns pe un câmp de bătălie şi a zărit un ostaş murind din pricina rănilor primite pe când îşi apăra ţara. Îngerul a luat o picătură de sânge, a dus-o la tronul ceresc şi a spus: „Doamne, acesta este lucrul cel mai scump din lume“. Răspunsul a fost: „Cu adevărat, îngere, cântăreşte mult înaintea ochilor Mei sângele ostaşului, dar nu acesta este cel mai scump lucru din lume“.
Astfel că îngerul a fost nevoit să se întoarcă din nou pe pământ pentru a afla ce i se ceruse. Şi a găsit, pe un pat de spital, o asistentă care trăgea să moară de la o boală cumplită, contractată când îi îngrijea pe cei suferinzi. Când ultima suflare a ieşit din trupul ei, îngerul a luat-o şi a dus-o la scaunul judecăţii, zicând: „Doamne Dumnezeule, negreşit, acesta este lucrul cel mai scump din lume“. Părintele ceresc a zâmbit îngerului şi i-a spus: „Cu adevărat, îngere, jertfa pentru alţii este foarte preţioasă înaintea Mea, dar nu acesta este lucrul cel mai scump din lume“.
Îngerul s-a coborât încă o dată pe pământ. A umblat peste tot. Şi după mult timp, într-o seară, ostenit de atâta alergătură, s-a aşezat lângă o casă aflată într-o pădure. Din senin, a apărut un om cu o înfăţişare cumplită. Avea în mână o bardă şi venise cu gândul de a-l ucide pe stăpânul casei. Apropiindu-se de locuinţa duşmanului său, răufăcătorul a privit pe fereastra luminată. A văzut-o pe soţia celui căutat de el cum punea copilul ei cel mai mic în pat şi îl învăţa să se roage, spunându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările Lui. Privind scena, răufăcătorul a uitat pentru ce venise. Şi-a amintit de copilăria lui, cum mama îl punea în pat şi-l învăţa să se roage lui Dumnezeu. Inima i s-a înmuiat şi o lacrimă i s-a scurs pe obraz. Îngerul a luat lacrima şi a zburat bucuros la Dumnezeu, zicând: „Cred că am găsit ce căutam“.
Dumnezeu a surâs uşor şi a spus: „Cu adevărat, îngere, Mi-ai adus lucrul cel mai scump din lume – lacrima de pocăinţă, care deschide porţile cerului“.
Din Anthony M. Coniaris, Vitamine duhovniceşti, vol. I, Editura Sophia, 2009
Lacrimile, pași către vindecarea sufletului
Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima şi mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.
Când plângem înaintea lui Dumnezeu, este ca şi cum El ar unge sufletul cu o pensulă aşa încât, după o vreme, prin această ungere continuă, Chipul lui Hristos se zugrăveşte pe inimă. Întocmai cum ne naştem din nou în apele Botezului, aşa ne reînnoim prin curgerea lacrimilor în plânsul duhovnicesc. Cum primim pecetea untdelemnului sfinţit la Mirungere, tot aşa, prin ungerea lacrimilor, primim harul luminării.
La Buna Vestire, Domnul Iisus Hristos S-a zămislit în formă omenească prin Duhul Sfânt, de către Fecioara Maria. S-a făcut om ca să ne arate nouă Dumnezeu în trup. Prin lacrimi, încetul cu încetul, şi noi începem să zămislim viaţă dumnezeiască în noi înşine, pentru a vădi ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit dintru început, şi anume să ne facem desăvârşit chip şi asemănare a Fiului Său. Duhul Sfânt zămisleşte prin plâns acest chip în noi, ca noi să îi purtăm pecetea şi să ne facem cunoscuţi îngerilor care ne vor aduna pe toţi în Împărăţia Sa în Ziua Judecăţii.
Domnul Iisus Hristos Se cheamă Emanuel „Cu noi este Dumnezeu”. Întrupându-Se Cuvântul, S-a făcut pentru noi trup care putea fi atins, măcar că este Duh neamestecat. Sfântul Grigorie Noul Teolog spune ”Ο Λόγος παχύνεται”, care întocmai se tâlcuieşte „Cuvântul lui Dumnezeu s-a îngrăşat”. Cuvântul lui Dumnezeu „s-a îngrăşat”, ca noi să Îl putem atinge, să Îl vedem, să Îl auzim. S-a „îngrăşat” în chip fizic ca să devină tangibil pentru noi. Asemenea şi noi, stăruind în lucrarea lacrimilor, a plânsului duhovnicesc, ne „îngrăşăm”, dar cu sufletul.
Adică harul începe să se întipărească, aşa încât sufletul se „îngraşă”, se îmbogăţeşte, dobândeşte o plinătate şi se face vizibil în faţa Domnului şi a sfinţilor Lui îngeri. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „precum mâncarea şi băutura sunt de trebuinţă trupului, aşa sunt şi lacrimile pentru suflet”. Dacă nu plângem adesea, spune acelaşi, ne înfometăm sufletul şi îl facem astfel să moară.
Sursa: Arhimandrit Zaharia Zaharou, Man, the Target of God, The Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, 2015, pp. 230-231.