Ce trebuie să facem când am ajuns la duhovnic?
Aici este trebuință să facem următoarele:
1. Să ne amintim că am venit la bolnița lui Hristos, unde doctorul văzut este preotul, iar cel nevăzut – Însuși Hristos.
2. Să ne spovedim păcatele noastre fără de amăgitoare rușine.
3. Să nu ne dezvinovățim.
4. Să nu ascundem voit nici unul din ele.
5. Să nu ne spovedim cu pălăvrăgeli fără de nici o însemnătate.
6. Să vorbim pe scurt, dar precis despre fiecare dintre păcatele noastre.
7. Să nu descoperim păcatele străine și să trecem cu vederea, cât este cu putință, numele persoanelor care ne-au atras către păcat ori care din vina noastră au păcătuit cu noi.
8. Să nu ne lăudăm în fața duhovnicului cu vreo oarecare virtute.
9. Să nu aruncăm vina asupra altora, ci numai asupra noastră.
10. Să avem o sinceră dorință, ca de atunci înainte să nu mai greșim.
Sursa: Arhimandrit Serafim Alexiev, Leacul uitat – Sfânta Taină a Spovedaniei. Ed. Sophia.
unt întrebat adesea cum ar trebui să ne spovedim. Iar răspunsul cel mai direct și cel mai important ar putea fi formulat astfel: spovedește-te ca și cum ar fi ultima dată când te poți pocăi pe acest pământ pentru întreaga ta viață înainte de a păși în veșnicie și de a te arăta în fața judecății lui Dumnezeu, ca și cum ar fi ultima clipă a vieții tale în care poți încă îndepărta straturile de fard de pe fața vieții tale plină de nedreptate și de păcat, pentru a intra liber în împărăția lui Dumnezeu.
Dacă am percepe astfel spovedania, dacă am veni la spovedit nu doar imaginându-ne, ci știind în mod real că putem muri în orice ceas, în orice clipă, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări inutile. Spovedania noastră ar fi fără milă față de noi înșine, sinceră și adevărată. Spovedania noastră ar fi directă și n-am mai evita cuvintele care ne-ar așeza într-un tablou penibil, ofensator și umilitor, ci le-am pronunța pe un ton de adevăr zdrobitor pentru noi înșine. N-am mai fi nepăsători la ceea ce trebuie spus și la ceea ce nu trebuie spus, am spune tot ceea ce conștiința noastră ne mărturisește că ar fi minciună sau păcat, tot ceea ce ne face nedemni de statutul de ființe umane. N-ar mai exista atunci în inima noastră sentimente cum că ar trebui să ne protejăm de unele cuvinte brutale și nemiloase față de propria persoană, nu ne-am mai pune întrebări dacă trebuie să spunem sau nu un lucru sau altul, pentru că vom ști ce putem lua cu noi în veșnicie și ce nu putem lua. Cam așa ar trebui să ne spovedim. Este foarte simplu, este uluitor de simplu, dar noi nu o facem pentru că ne este teamă de această nemiloasă și simplă verticalitate pe care ar trebui să o avem înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.
Judecata nu va însemna faptul că Hristos ne judecă, judecata va însemna faptul că Îl vom vedea pe Cel pe care L-am omorât prin păcatele noastre și Care acum stă înaintea noastră plin de toată dragostea Sa. Iar pentru a evita această oroare noi trebuie să ne spovedim de fiecare dată ca și cum ar fi ultima noastră spovedanie, ultima clipă de nădejde înainte de a vedea această imagine.
Sursa: Cuvântare a mitropolitului Antonie Bloom publicată în revista ”Viața creștină”, Klin, Rusia, 1999.