Una dintre cele mai tragice întrebări pe care și le pun oamenii este: “De ce nu ne ajută Dumnezeu?”
Mi-am pus această întrebare de multe ori, aproape de fiecare dată când eram încercat de ispita deznădejdii. “Oare Dumnezeu nu vede câtă nevoie avem de ajutorul Său? De ce rugăciunile noastre rămân fără răspuns?”
Nu o dată tinerii care vor să se căsătorească se întreabă de ce Dumnezeu nu îi ajută să găsească persoana potrivită. Ar fi multe de spus. Unul din motive este că nu e încă timpul să o găsească. Altul este că nu văd că Dumnezeu le-a trimis-o deja. Altul este că nu știu să o caute. Despre acest motiv îți voi scrie în capitolul de față.
Iată un exemplu de căutare greșită: multe mame aleargă cu fetele pe la mânăstiri ca să li se citească acestora dezlegări de farmece, doar-doar le va ajuta Dumnezeu să se mărite (am mai scris despre acest subiect în cartea mea Despre înfruntarea necazurilor; poate că ar fi bine să citești si capitolul de acolo). Dar fata nu primește ajutor de la Dumnezeu pentru Cununie. Oare de ce? Nu zice ea rugăciuni lungi pentru aceasta? Nu dă ea acatiste cu grămada? Nu ține ea posturi aspre pentru aceasta? Ba da. Și totuși, eforturile rămân fără rezultat. De ce? Pentru că Dumnezeu nu e un robot. Nu e un aparat în care introduci o monedă și primești cafeaua. Dumnezeu e o Persoană atotputernică și atotștiutoare. El nu poate fi păcălit. Câtă vreme nu Îi cerem ceva cu inima curată, nu ne va asculta.
Și la ce anume mă refer acum? Sunt multe fete care stau la coadă să li se citească acatiste pentru nuntă, dar ele nu s-au spovedit. Ele evită Spovedania, se rușinează să se spovedească, dar vor să fie ajutate de Dumnezeu. Acatistele te ajută atunci când sufletul tău a fost curățat prin Spovedanie (îmi dau seama că acum nu citești cu același interes cu care citeai comentariile la “Titanic”, dar să știi că indiferent cât de plicticos pare uneori adevărul, întotdeauna el ne va folosi mai mult decât minciuna; și mie mi-ar fi plăcut să îți scriu despre mai multe filme, un exemplu ar fi “Forever Young”, dar nu știu dacă de asta ai nevoie). Îți scriu cum i-aș scrie surorii mele, și încerc să fiu cât mai la obiect.
Tânărul care vrea să fie ajutat de Dumnezeu să se căsătorească trebuie să se spovedească și să se rupă de păcatele trecute. Dacă nu se spovedește, poate să dea o grămadă de bani la mănăstire, că nu îi va fi de mare folos. Dumnezeu nu are nevoie de banii noștri, El vrea să vadă lupta noastră pentru curățirea sufletului. Luptă care este mai importantă decât toate comorile din lume. Si, dacă ducem această luptă, cea mai mică pomană pe care o facem va fi socotită mai mare decât cea mai mare pomană pe care am fi făcut-o fără să ne spovedim.
Să trecem acum la un alt motiv pentru care Dumnezeu nu te-a ajutat să îți găsești perechea potrivită. Poate că nu îți dai seama cât de multe sunt responsabilitățile vieții de familie. Unele prietene de-ale mele au încercat să se mărite cât mai repede pentru a scăpa de tensiunile de acasă, și pentru a-și găsi liniștea în propriul cămin. Se așteptau ca, iubind și fiind iubite, să aibă parte de o viață lipsită de greutăți. Dar așa ceva e imposibil: dragostea nu te trimite într-o lume imaginară, ci doar te ajută să înfrunți greutățile inerente. Mulți tineri au fost amăgiți de imaginea ideală a vieții de familie, așa cum apare prezentată în unele filme de dragoste mai vechi. Unii s-au căsătorit din dragoste, dar când s-au lovit de anumite greutăți au dat înapoi, descurajați. Au încercat să dea vina pe celălalt, și în cele din urmă au ales calea divorțului. Dar de vină nu era celălalt: pur și simplu viața e plină de greutăți de care nu te poți ascunde. Fugi de unele, dai de altele mai mari. Numai cu ajutorul credinței în Dumnezeu le poți sta împotrivă. (Sau nu, afirmația poate părea extremistă. Le poți sta împotrivă și fără să ai credință, dar sufletul devine din ce în ce mai aspru; te lipsești de șansa de a cunoaște roadele încercării prin care ai trecut.)
O altă posibilă cauză a faptului că nu ai găsit cu cine să te măriți: poate că nici nu ai căutat cum trebuie. Sunt fete care umblă numai cu privirea în pământ, și așteaptă să le pice un mire din cer. În loc să se uite la oamenii din jur, așteaptă ca Dumnezeu să le trimită un soț potrivit. Dar Dumnezeu nu ne impune să iubim pe nimeni: libertatea este o trăsătură a dragostei. Dacă ne refuzăm dreptul de a alege, și Îl lăsăm pe Dumnezeu să aleagă în locul nostru, riscăm să ne căsătorim în urma unei idei gen: “Dumnezeu vrea să fiu soția lui cutare, așa că mă supun…”; idee care după ani de neînțelegeri se transformă în “Diavolul m-a pus să te iau de bărbat, nu Dumnezeu…”
Sunt întru totul de acord cu faptul că Dumnezeu știe cel mai bine cine este soțul potrivit pentru tine, și că e bine să Îl rogi să te ajute să îl găsești. Dar Dumnezeu nu îți va impune: “Ia-l pe cutare.” El te lasă să te îndrăgostești de el, descoperindu-i frumusețea: îți rezervă ție dreptul de a spune că ai găsit ceea ce căutai, și mai mult decât atât. Nu e bună nici atitudinea contrară, să cauți disperată un soț în toți bărbații pe care îi vezi. Eu am trecut pentru scurtă vreme prin ispita de a-mi căuta cu disperare soție, și nu mi-a fost deloc bine. O astfel de atitudine nu duce decât la deznădejde, sau la căsătorii pripite.
Unele fete, văzând că nu își găsesc mire, ajung la concluzia disperată: “Poate că Dumnezeu vrea să mă călugăresc. Dar nu am nici un pic de chemare pentru monahism. Si totuși, altfel nu văd de ce nu m-a ajutat să am o familie…” Dumnezeu nu e un tiran care să se bucure văzând cum tinerii fără chemare se îndreaptă spre mănăstire, sau cum în loc să ducă o viată duhovnicească stau și se auto compătimesc, gândindu-se la ce familii frumoase ar fi putut avea.
“Dar am citit în cârti, sunt vreo trei exemple de fete care voiau să se mărite și au avut descoperire de la Dumnezeu că trebuie să se călugărească…”
Nu îmi place când, discutând cu cineva, persoana respectivă îmi aduce ca argument o idee numai pentru că a citit-o în vreo carte. În facultate am purtat mai multe discuții contradictorii din cauza faptului că aveam colegi care, citind mai puțin, țineau cu dinții de ideile lor și nu erau dispuși să mai asculte și alte argumente (acesta e și unul dintre izvoarele habotniciei: oamenii citesc puțin, și nu vor să aibă o viziune de ansamblu).
Și totuși, cum e cu fetele care au avut descoperire de la Dumnezeu să se călugărească, deși ele ar fi vrut să se mărite? Trebuie precizat că au fost doar câteva cazuri de acest gen în toată istoria Bisericii. E absurd să generalizăm astfel de excepții (și chiar dacă fetele respective s-au călugărit, au simțit că se împlinesc pe această cale care la început li s-a părut străină; deci Dumnezeu nu le-a îndrumat pe un drum greșit).
Nu te speria deci. Dacă nu a apărut încă persoana pe care o aștepți, nu e timpul pierdut. Nu te obligă nimeni să te călugărești. Au fost și fete care s-au călugărit de bunăvoie, numai pentru că au rămas dezamăgite de faptul că nu au avut pretendenți la căsătorie. Ele însă nici în mănăstire nu și-au găsit liniștea (doar mănăstirea e câmp de luptă, iar nu pension pentru fete mari).
De ce Dumnezeu nu te-a ajutat până acum să te măriți? Poate că motivul real nici măcar nu îți trece prin cap (mie nici atât). Dar toate au un rost. Timpul te va ajuta să îți dai seama de acest lucru.
“Răbdare, răbdare, răbdare”, spunea un părinte celor care erau grăbiți să vadă luminița de la capătul tunelului. Repet și eu: răbdare. Și vei vedea că această răbdare își are rostul ei.
Sursa: CARTEA NUNȚII de Danion Vasile