Sfinții Părinți încadrează tristețea în rândul patimilor principale care muncesc și îl stăpânesc pe om.
Spre deosebire de toate celelalte patimi tristeţea paralizează inima şi o face incapabilă de a mai simţi orice bucurie. Cel stăpânit de tristeţe îşi pierde interesul pentru activităţi obişnuite, chiar şi pentru cele care până atunci îi erau plăcute. Aceasta încremenire l-a făcut pe Talasie Libianul să definească tristeţea ca fiind lipsa plăcerii – fie a celei după Dumnezeu, fie a celei după lume”, iar Sfântul Ioan Casian spune că „pe cel ce l-a cuprins, ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizând orice sârguinţă şi dorinţa de mântuire”.
Spre deosebire de toate celelalte patimi care prin definiţia lor urmări a satisface plăcerea sufletului, tristeţea este singura care refuză să aducă această plăcere, ea aducând direct durerea. Astfel scria şi Evagrie Ponticul „toţi dracii (patimile – n.ns.) fac sufletul iubitor de plăceri, numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, …uscând prin întristare orice plăcere a sufletului”.
Tot pentru a arăta efectele devastatoare pe care le are tristeţea asupra inimii, Sfântul Ioan Casian foloseşte următoarea comparaţie: „că molia pentru veşminte şi cariul pentru lemn, aşa este vătămătoare tristeţea pentru inima omului”. Altfel spus, tristeţea mănâncă inima omului. Nu se poate să existe om care să nu fi simţit cum i se topeşte inima din cauza durerii provocate de tristeţe, să nu fi simţit cum i se rupe sufletul în două şi nimeni nu l-ar mai putea scoate din acea stare. Descartes, descriind tristeţea, scrie: „simţind în jurul inimii ca un fel de lanţuri care o strâng”; căci durerea, asemenea unor lanţuri, sufoca inima omului.
Starea omului care e încercat de o astfel de patimă este puţin plăcută. Acum, plecând de la observarea vieţii omului, presărată din când în când cu bucurii şi tristeţi, îmi pun următoarea întrebare: aşa trebuie să se desfăşoare o viaţă de om, care mai e şi creştin? Şi cum rămâne cu îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „bucuraţi-vă pururea” (Filip. 4, 4)? E posibil aşa ceva? Cel fel de bucurie e aceea?
„Chinurile tristeţii sfâşietoare” zguduie din temelii întreaga fiinţă umană, afectând şi paralizând atât puterile sufleteşti, cât şi pe cele trupeşti. Tristeţea tulbura pacea inimii, după cum spune Sfântul Ioan Casian, căci tristeţea e pentru inima ce este „molia pentru veşminte şi cariul pentru lemn” sau după cum spune Evagrie: „vierme al inimii e întristarea care-şi mănâncă mama (sufletul) ce-i da naştere”. De aceea înţeleptul Solomon a zis: „păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa” (Pilde 4, 23).
Nici mintea nu scapa întreaga căci tristeţea ne-o întunecă şi „ne-o cufundă în grea deznădejde”. Aşadar, patima tristeţii se manifestă asupra a ceea ce are omul mai de preţ, adică inima şi mintea sa. Cel cuprins de această patimă este descris de Sfântul Ioan Casian că nemaifiind în stare „să-şi facă rugăciunile în bucuria de până atunci, …nici să mai fie liniştit şi bun cu fraţii nu suporta, şi-l face fără răbdare şi posac în toate obligaţiile de muncă sau religioase. După ce a pierdut orice judecată sănătoasă, … îl doboară şi îl prăbuşeşte într-o disperare dureroasă”. Tristeţea îi afectează omului întreaga sa viaţă şi-l cufundă în deznădejde adâncă. Se observă o lipsă de interes în orice direcţie de activitate, mergând uneori până la dezinteres de orice preocupare faţă de lucrurile sau de persoanele de care este legat prin diferite obligaţii.
Tristeţea strecoară în sufletul omului nepăsare faţă de ce se întâmplă în jurul lui sau chiar faţă de ce se întâmplă cu propria sa persoană, nepăsare la care se adăugă neîncrederea că cineva l-ar putea ajuta să iasă din acea stare. Nepăsarea şi neîncrederea culminează în „grea deznădejde”, făcându-l pe om să îşi piardă speranţa în Dumnezeu şi în oameni, chiar şi în el însuşi. Sub efectul deznădejdii, omul, din dorinţa de a ieşi din starea în care se afla, se deda altor patimi sau poate ajunge până la sinucidere.
Tristeţea se manifestă ca fiind „morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare, pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins, ea îl zdrobese sufleteşte, paralizându-i orice dorinţă de mântuire, căci este fără noimă”. Ea reuşeşte să-i anuleze omului capacitatea de a mai dori ceva, nu numai mântuirea la care se referă în acest text Sfântul Ioan Casian, ci orice dorinţă de orice natură, mergând chiar până acolo încât să îi anuleze şi dorinţa de a mai trăi. Tristeţea când este urmată de deznădejde înseamnă moarte spirituală, iar în unele cazuri poate duce şi la moarte trupească, împingându-l pe om la suicid, căci, potrivit cuvintelor lui Isus Sirah: „pe mulţi i-a omorât întristarea” (30, 24).
Jean-Claude Larchet, sintetizând definiţiile şi descrierile mai multor Sfinţi Părinţi în legătură cu patima tristeţii, scrie: „tristeţea apare ca o stare de suflet caracterizată prin lipsa de îndrăzneală, slăbiciune, greutate şi durere psihică, deznădejde, strâmtorare, apăsare a inimii, disperare dureroasă, însoţite cel mai adesea de nelinişte şi chiar de spaimă”.
Toate patimile ţin de una sau de alta din cele trei facultăţi ale sufletului. Sfântul Ioan Casian foloseşte şi el această împărţire a sufletului în trei puteri: raţională (care ţine de raţiune), irascibilă (care ţine de voinţă) şi poftitoare sau concupiscenta (care ţine de sentiment). Ultimele două puteri, pe care omul le are în comun cu animalele alcătuiesc partea iraţională a sufletului. Sfântul Ioan Casian foloseşte această clasificare „pe care o învăţase de la Evagrie” în mod cât se poate de explicit în ultima convorbire, încercând să arate de care putere a sufletului ţin principalele patimi: „dacă este infectată de viciu partea raţională, va da naştere la vicii că: gloria deşartă, trufia, pizma, mândria, înfumurarea, sfada, erezia. Dacă va fi rănită voinţa, va produce: furie, nerăbdare, tristeţe, nepăsare, laşitate, cruzime. Iar dacă va strica partea sentimentelor, va zămisli: lăcomia, desfrânarea, arghirofilia, avariţia şi poftele vătămătoare şi pământeşti”. Tristeţea e „întotdeauna o reacţie patologică a facultăţii irascibile sau a celei poftitoare a sufletului, sau a amândurora împreună”, deci este o urmare a infectării părţii iraţionale a sufletului. Trebuie spus că până a ajunge patimă, tristeţea e în primul rând un afect natural. În rai omul nu cunoştea tristeţea, însă după căderea lui Adam, ea se sălăşluieşte în firea umană. Dar această tristeţe nu face parte din patimile condamnate de Sfinţii Părinţi, căci patimile sunt cu totul străine de firea umană, ci ea se încadrează în „rândul celor numite de Sfinţii Părinţi „afecte fireşti şi neprihănite”, adică stări care au apărut în firea omenească în urma păcatului originar, dar care, cu toate că sunt mărturii ale căderii sale din starea de desăvârşire iniţială, nu sunt rele”. Această tristeţe, care face parte dintre afectele fireşti sau naturale poate deveni, după cum tinde omul ori spre Dumnezeu, ori spre plăcerile lumeşti, virtute sau patimă. Omul poate şi are datoria de a transforma acest afect natural în acea virtute pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte „întristarea cea după Dumnezeu” (II Cor. 7, 10). Omul are în firea sa întristarea pentru plângerea propriilor păcate. Însă în chip paradoxal, ceea ce era menit să fie o virtute ajunge o patimă, căci omul foloseşte această întristare pentru a-şi deplânge, de exemplu, pierderea unor bunuri materiale sau faptul că nu şi-a putut împlini o plăcere. Astfel omul imprima tristeţii „porniri contrare firii” sale şi transformă acest afect firesc într-o patimă cu urmări dintre cele mai zguduitoare pentru fiinţa umană.
Cauzele tristeţii
Principala cauză care produce tristeţea este, folosind cuvintele Sfântului Ioan Casian, „neîmplinirea vreunei pofte, ori a vreunui câştig atunci când cineva a văzut spulberată speranţa ce-şi făurise în minte despre aceste lucruri” şi că aceasta ia naştere atunci când „ni s-a zădărnicit o dorinţă”. Şi întrucât, după cum arată Evagrie, „pofta e legată de orice patimă”, rezultă că tristeţea se afla în strânsă legătură cu patimile. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirma în mod cât se poate de clar că plăcerea pe care omul o caută prin aceste patimi „are ca urmaşa în chip sigur durerea… Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domina patima plăcerii. Pentru că aceea ce domina iese întotdeauna deasupra, acoperind simţirea a ceea ce stă alăturea”. Omul patimilor intodeauna va gusta din tristeţe, căci după cum „cel dus în robie de barbari e legat în fiare, şi cel dus în robie de patimi e legat de întristare”, învaţa Evagrie.
Omul se întristează când îi lipseşte ceea ce iubeşte. Dacă iei omului obiectul iubirii, e normal că el să se întristeze. Problema este ce anume iubeşte omul. Căci nu de puţine ori, acesta îşi îndreaptă privirea precumpănitor spre bunurile materiale. O altă pricină a întristării o reprezintă necazurile care se abat asupra omului, cum sunt boală, accidentele sau moartea cuiva apropiat. Omul se întristează când constată disproporţia dintre efort şi rezultat, adică atunci când cunoaşte sentimentul eşecului, al zădărniciei muncii sale. Se întristează când încearcă sentimentul inutilităţii sau când nu îşi mai găseşte finalitatea propriilor sale activităţi. Se întristează de bunăstarea semenilor lui, care, parcă nu muncesc mai mult decât el, dar câştiga mai mult şi sfârşeşte prin a fi stăpânit de invidie faţă de bunurile materiale sau morale ale celorlalţi. Se întristează când munca să nu e apreciată la valoarea ei adevărată; exemplele pot continua.
Tristeţea se dovedeşte a fi şi „urmarea unei mânii anterioare”, cum am mai spus când am vorbit despre intercondiţionarea patimilor. Astfel, tristeţea se afla în strânsă legătură cu ţinerea de minte a raului, cu supărarea pricinuită de aproapele şi cu dorinţa de a te răzbuna pe el, căci „dacă dorinţa de răzbunare nu e satisfăcută, în suflet se instalează mâhnirea, întristarea, sentimentul de frustrare”. Tristeţea, şi în general patimile sufletului – mânia, tristeţea şi akedia – sunt cele care reuşesc cel mai bine să tulbure relaţiile dintre oameni.
Uneori tristeţea apare şi ca un sentiment de nemulţumire privind întreaga existenţă a omului, nemulţumire pe care el o înţelege mai mult sau mai puţin şi care arată „faptul că nu sunt împlinite dorinţele profunde şi fundamentale ale persoanei, chiar dacă ea nu ştie limpede care sunt acestea”. Sfântul Ioan Casian vorbeşte şi despre o tristeţe fără motiv: „Câteodată însă, chiar fără să existe vreun motiv, care să ne pricinuiască aceasta cădere, din îmboldirea vicleanului vrăjmaş, suntem apăsaţi de o atât de neaşteptată tristeţe, încât nu mai putem primi cu bunăvoinţă de altădată nici pe cei dragi nouă, sau pe prietenii sosiţi”. Între acest fel de tristeţe şi akedie e foarte greu de făcut o diferenţiere, întrucât ceea ce distinge esenţial akedia de tristeţe este faptul că ea, spre deosebire de patima tristeţii, nu are un motiv precis.
Demonii au şi ei un rol important în aducerea tristeţii şi, în general, a patimilor. Aşa este cazul acelei tristeţi fără o cauză precisă, cum e aceea a neimplmirii vreunei pofte, care este în exclusivitate lucrarea diavolilor.
Însă, cu toate cauzele mai mult sau mai puţin întemeiate, adevăratul motiv al producerii patimilor nu se găseşte în afară omului, adică în relaţia cu semenii sau în acţiunea demonilor, ci el trebuie căutat în propria fire, adică în sufletul omului, căci „noi avem ascunse în noi şi cauzele greşelilor, şi seminţele patimilor, care, o dată ce ploaia ispitelor le-a udat în mintea noastră, îndată încolţesc şi dau roade”. Diavolii sau chiar omul însuşi aduce asupra sa ploaia ispitelor care nu rodeşte patimi decât dacă omul are în sufletul sau seminţele patimilor. Ispită nu reprezintă decât „prilejul care a împins la suprafaţă bolile ascunse, tăinuite în adânc”. Omul are în el aceşti germeni ai patimii, iar ispită nu face altceva decât să scoată la iveală ceea ce zace în sufletul său, căci „niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor”. De aceea, omul, ca să se ferească de patimi, trebuie să înlăture hotărât aceste seminţe ale patimilor pe care le are în sufletul său, pentru că altfel momeala câştiga în intensitate, încât cu greu i se mai poate rezista. Căci dacă pământul sufletului nostru este lipsit de seminţele patimii, evident că ploaia ispitelor nu va produce roade, adică patimi.
Atitudinea de întristare şi vindecarea ei
Sfântul Ioan Casian spune despre tristeţe că trebuie înlăturată, că altfel ea „aduce moarte şi trebuie dată afară din adâncul inimii noastre şi alungată”. Am spus că o primă cauză care duce la tristeţe e „neîmplinirea unei pofte” şi că pofta e legată de patimă, deci tristeţea apare când omul nu îşi mai poate satisface plăcerile, adică atunci când este lipsit de un bun material sau de îndeplinirea unei dorinţe. Viaţa omului a devenit o alergătura după plăceri şi el s-a depărtat de sursele pozitive ale existenţei. Pentru că tristeţea să fie evitată, omul trebuie să renunţe la satisfacerea plăcerilor, să respingă de fiecare dată ispita plăcerii, căci „cine n-a învăţat mai întâi să-şi ucidă vrerile, nu va fi în stare în nici un chip să-şi stingă nici mânia, nici tristeţea”.
Nu de puţine ori omul sfârşeşte prin a se alipi de bunurile materiale atât de mult încât, dacă este lipsit de acestea, tristeţea îl cuprinde în aşa măsură încât îi poate dezechilibră întreaga viaţă. De aceea, Sfinţii Părinţi vorbesc despre dispreţuirea lucrurilor materiale, căci devenim dependenţi de ele, devenim robi ai bunurilor materiale. Evagrie da un exemplu, zicând că atunci „când este păgubit, iubitorul de arginţi se întristează amar, dar cine dispreţuieşte banii va fi neintristat”. Se observă astfel că omul, mai întâi este robul altor patimi, în cazul de faţă filarghiria, iar neîmplinirea patimilor îl face şi robul întristării. Astfel, tristeţea este evitată dacă mai întâi ne-am vindecat de celelalte patimi. De aceea, Sfinţii Părinţi vorbesc despre dispreţuirea lucrurilor materiale, căci cel ce iubeşte acestea, cu siguranţă nu va scăpa de întristare.
Pentru omul din lume, dispreţuirea nu trebuie înţeleasă că neglijenţa faţă de cele necesare vieţii. De pildă, modul de a se îmbrăca al omului nu trebuie să lase de dorit pentru că hainele nu înseamnă mare lucru pentru el. Dispreţul faţă de haine nu înseamnă a fi neglijent faţă de modul tău de a te îmbrăca, ci înseamnă a te îmbrăca cu bun gust, însă fără a face din imaginea exterioară centrul universului tău spre care îţi îndrepţi întreaga atenţie, voind să contrazici proverbul care spune că nu haina face pe om. Sfântul Ioan Casian, pentru a arăta că aceste griji, cum este îmbrăcămintea, nu trebuie să ocupe un loc special în ochii noştri şi că ar trebui dispreţuite, scrie că „dacă nu ne putem lepăda de grijă pe care trebuie s-o avem faţă de trup, măcar să suplinim aceasta trebuinţă trupească, fără o preocupare prea mare şi fără strădanie grea. Nu trebuie să îngăduim că aripile duhului nostru să fie apăsate de grijile ucigătoare ale acestui veac”.
Omul are datoria să muncească pentru a-şi asigura cele necesare vieţii, dar trebuie să trăiască în aşa fel încât, dacă s-ar întâmpla să piardă ceva (chiar totul), să nu se întristeze pentru ce a pierdut; să nu fie robul lucrurilor pentru care, de altfel, a muncit şi merită să le aibă în proprietatea sa. Nu trebuie să uite vreo clipă că el e proprietarul acelor lucruri, şi nu lucrurile sunt proprietarul său. Omul ar trebui să aibă conştiinţa că în orice clipă poate pierde aceste lucruri; iar dacă pierderii îi dai un răspuns cum că cele întâmplate sunt o ispită sau că s-au întâmplat din cauza păcatelor lui, omul nu înţelege acest răspuns sau refuză să îl înţeleagă. El nu trebuie să pună un preţ prea mare pe bunurile materiale; să fie în stare ca în orice moment în care ar pierde totul să o ia de la început, având doar credinţa în Dumnezeu. Să avem mereu în minte imaginea lui Iov: a avut totul, a pierdut totul, dar el a rămas neschimbat pentru că nu şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Sfântul Ioan Casian spune că omul trebuie să dea dovadă de măreţie a sufletului, căci aceasta este cea „care-i dă puterea nu numai să dispreţuiască cele ce par înfloritoare în lumea aceasta, dar, mai ales, să nu se lase înfrânt de potrivnicii şi de tristeţi; ba, dimpotrivă, să le considere drept lucruri mici şi fără valoare, ţinând necontenit privirea minţii îndreptată acolo unde este încredinţat că va fi chemat în fiecare zi şi în fiecare clipă”. Iată cum, în chip paradoxal, bunurile materiale şi dorinţele trupeşti după care omul aleargă toată viaţa să întrucât ele par atât de înfloritoare, ar trebui dispreţuite şi astfel ar scăpa de tristeţea care negreşit urmează neîmplinirii lor.
Spuneam că omul se întristează când încearcă sentimentul inutilităţii sau când nu îşi mai găseşte finalitatea propriilor activităţi. Aceste stări şi sentimente cu care se chinuie omul nu sunt altceva decât urmările haosului pe care patimile îl produc în sufletul său Căci patimile tocmai aceea urmăresc ca să îl facă pe om să-şi piardă raţiunea existenţei sale. Omul trebuie să îşi fixeze în viaţă câteva mici ţinte, cum sunt terminarea unei şcoli, găsirea unei slujbe, a căror realizare nu înseamnă o mare împlinire sau a căror nerealizare nu înseamnă o mare tragedie, dar niciodată el nu trebuie să uite tinta supremă a existenţei sale, anume mântuirea sa. În acest sens Sfântul Ioan Casian spune că dacă vom avea privirea îndreptată spre Dumnezeu, îngrijindu-ne de viaţa noastră duhovnicească, „nu vom fi doborâţi de nenoricirile prezente şi nici înflăcăraţi de izbânzile avute, privindu-le pe toate că pe nişte lucruri nefolositoare şi pieritoare”. Mântuirea e, de fapt, principalul lucru de care trebuie să se îngrijească omul în viaţa sa, iar adevărata finalitate a vieţii sale trebuie să fie intrarea în împărăţia cerurilor.
Spuneam că tristeţea vine şi în urma unor necazuri precum boală sau moartea celor dragi. Dacă în cazul tristeţii ce urmează neîmplinirii unei pofte, o astfel de ispită a satisfacerii plăcerii trebuie respinsă pentru a nu se ajunge la tristeţe, în cazul tristeţii ce urmează morţii cuiva apropiat, o astfel de întâmplare care de fapt e o ispită, trebuie acceptată. O astfel de ispita care apare fără participarea voinţei omului, cum e necazul morţii semenilor „e mai potrivit să se numească încercare”, după cum spune Părintele Dumitru Stăniloae.
Cum trebuie să reacţioneze creştinul când este supus unei astfel de încercări ne arată Sfântul Vasile cel Mare care spune că „se cuvine să suferim cu demnitate şi cu buna-cuviinţă întristările, rămânând în hotarele firii. Aşadar, nu este îngăduit nici femeilor, nici bărbaţilor să jelească şi să plângă fără măsură, ci să se întristeze atât cât trebuie din pricina durerilor, să verse câteva lacrimi, şi acestea în tăcere, fără să scoată strigăte, fără să bocească, fără să îşi rupă hainele, fără să îşi presare ţărâna pe cap şi fără să facă ceva necuvenit”. Moartea unei persoane pe care o iubeşti cum e un părinte sau soţia, reprezintă o experienţă cutremurătoare care poate lăsa tot felul de urme neplăcute în viaţa celui care a suferit o astfel de încercare, însă, Sfântul Apostol Pavel arata clar în Epistola I către Tesaloniceni că întristarea adusă de moartea cuiva îi zdrobeşte doar pe cei care nu au nădejdea în Dumnezeu, căci pentru creştini, moartea înseamnă trecerea sau naşterea la adevărata viaţă. Un astfel de necaz nu trebuie să se transforme într-o patimă care să sfâşie sufletul omului, cum se întâmplă de cele mai multe ori, căci omul, într-o astfel de încercare, foarte des, în loc să caute alinare la Dumnezeu, „Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru” (II Cor. 1, 4), el îl întreabă pe Dumnezeu de ce s-a întâmplat aceasta şi uneori ajunge până acolo încât îl face vinovat de moartea celui apropiat chiar pe Dumnezeu.
Ne putem întreba dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost cuprins de întristare la moartea lui Lazăr, căci Sfântul Evanghelist Ioan relatează că El „a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine” (Ioan 11, 33) şi că a lăcrimat pentru Lazăr. Răspunsul vine tot de la Sfântul Vasile cel Mare care spune ca „lacrima Domnului nu era o lacrimă pătimaşă, ci o lacrimă inva-tatoreasca… Domnul, lăcrimând pentru prietenul Lui, a arătat participarea la firea omenească şi ne-a eliberat şi de o exagerare şi de alta: nu ne îngăduie nici să fim slabi faţă de suferinţe, dar nici să fim nepăsători faţă de întristare”. Aşadar, lacrima Mântuitorului nu poate fi invocată ca argument pentru a ne justifica întristarea noastră.
Tristeţea se iveşte şi atunci când se constată disproporţie între efort şi rezultat. Nedreptatea care rezultă din diferenţa dintre muncă depusă şi rezultatul obţinut nu provoacă tulburare în fiinţa omului smerit, deoarece el considera rezultatul că fiind meritat. Omul smerit are întotdeauna în minte un gând bun prin care acceptă rezultatul nedrept, evitând întristarea.
O altă cauză importantă a tristeţii spuneam că este mânia. Dar adevăratele motive ale tristeţii ce urmează mâniei nu trebuie căutate în persoanele sau lucrurile care ne produc aceste stări, ci ele trebuie căutate în noi înşine. Mânia şi tristeţea sunt printre cele mai grele ispite cărora trebuie să le facă faţă o relaţie dintre doi oameni;sunt patimile care introduc foarte uşor neînţelegerea între cei doi. Pentru a face faţă acestor ispite, ambii trebuie să dea dovadă de o aşa mare disponibilitate de a trece împreună peste neînţelegeri, încât fiecare să nu îşi mai pună întrebarea a cui a fost vină. Căci vâna neînţelegerii nu aparţine în exclusivitate doar unuia dintre ei, ci fiecare are contribuţia sa mai mică sau mai mare; iar creştineşte este că fiecare să-şi însuşească cea mai mare parte sau chiar toată vina neînţelegerii dintre ei. Căci, după cum am arătat deja, rădăcinile greşelilor şi ale neînţelegerilor dintre oameni trebuie căutate şi găsite în propria noastră persoană.
Tristeţea se poate manifesta şi că ranchiună, în urma unei jigniri pe care am suferit-o. Sfinţii Părinţi ne învaţă că nu trebuie să ne supărăm pe cei ce ne-au jignit, să nu îi ocolim, ci să continuăm legătură cu ei, căci trăirea în preajma lor ne arăta dacă suntem stăpâniţi de patimi. De aceea, Sfântul Ioan Casian spune că pentru cine urmăreşte observarea şi vindecarea propriilor vicii „trăirea în societate nu este vătămătoare, ba din contră, de cel mai mare folos pentru cei ce doresc într-adevăr să se lipsească de ele, fiindcă prin legăturile cu oamenii ele se pot descoperi şi, fiind date pe faţă şi mai des puse la încercare, se pot vindeca mai repede”. Aşadar, trăirea în comunitate ne ajută să ne observăm patimile, iar celor ce ne-au jignit le datorăm mulţumiri, căci ei sunt cei care ne-au scos patimile la suprafaţă, care altfel ar fi rămas ascunse. De aceea, Sfântul Ioan Casian zice „să nu-i ocolim pe cei ce socotim că i-am jignit noi, sau de care noi am fost jigniţi”. Nu separarea de cei ce ne-au jignit e soluţia, căci astfel patima nu este înlăturată, ci ea a rămas acolo, gata să izbucnească din nou când i se va oferi un alt prilej.”