Nu vrem să postim de bunăvoie, s-ar putea să postim de nevoie. Dar atunci postul nu ne va fi folositor, ci chinuitor. Să credem că Dumnezeu ştie cât putem posti.
Să ştim că de nu vom posti de dragostea lui Hristos şi pentru porunca Bisericii, vom posti de nevoie şi Dumnezeu va da secetă şi foamete şi robie şi ce-o mai vrea El. Căci în mâna Lui sunt toate plăgile şi va bate pe toţi cum a bătut Egiptul. Şi atunci o să vedem că putem posti, chiar şi fără să vrem.
Extras din „Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pag. 209
Sursa: ganduridinierusalim.com
Te-ar putea interesa și: Părintele Cleopa: Unde se duc sufletele celor care au murit fără lumânare! Pentru aceștia, cu puţin înainte de Sfintele Paşti, să faci așa:
Părintele Cleopa: Unde se duc sufletele celor care au murit fără lumânare! Care e adevărata primejdie! Pentru cei ce au răposat fără lumânare, cu puţin înainte de Sfintele Paşti se dă la altar:
Ce se întâmplă dacă a murit omul fără lumânare?
Lumânarea este un simbol. Dacă o aprinzi este bine, dacă nu poți, nu-i nimic. Faptele bune merg cu noi, nu lumânarea.
Auzi ce spune Mântuitorul în Evanghelie, ca să arate care-i lumânarea noastră: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor – și apoi arată care-i lumina – ca, văzând oamenii faptele cele bune ale voastre, să-L slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri.
Un om, creștin bun în sat la voi, care nu înjură, nu fură, nu fumează, duce viață curată cu soția, postește toate sfintele posturi, lunea, miercurea și vinerea; merge la biserică regulat, crește copiii în frica Domnului, acela este o lumină pentru tot satul. Măi, pe cutare nu l-ai văzut niciodată în crâșmă, nu l-ai auzit vreodată înjurând, l-ai văzut totdeauna la biserica, ai văzut copiii lui cum se închină, ai văzut că-i milostiv, ai văzut că postește sfintele posturi, merge la mărturisiri cât mai des, este o lumină pentru tot satul. Asta-i lumina. Faptele bune.
Poți să ai un milion de lumânari, nu-ți ajută nimic la moarte. Cine le-a aprins lumânarea la cei care au murit pe front? Iată lumina: dacă au avut fapte bune, aceea-i lumina.
Lumânarea este un simbol. Dacă o aprinzi este bine, dacă nu poți, nu-i nimic. Faptele bune merg cu noi, nu lumânarea.
Nu-i o primejdie dacă ai murit fără lumânare, este primejdie dacă ai murit nespovedit, neîmpărtășit.
Așadar, tot ceea ce trebuie să faci pentru persoana care pleacă dintre noi este să te rogi. Bunul Dumnezeu îi va vedea adevărată lumină, deoarece cunoaște foarte bine toate lucrurile bune şi rele pe care le-a făcut pe pământ.
***
Pentru cei ce au răposat fără lumânare (adică nu li s-a putut aprinde şi pune în mână o lumânare când şi-au dat sufletul), cu puţin înainte de Sfintele Paşti se dă la altar o lumânare mare (numită făclie), adesea împodobită cu o pânză albă ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Paşti până la Înălţare, la ceremoniile din sfântul locaş. Unii creştini practică această rânduială în fiecare an, până la pomenirea de şapte ani. Este un obicei bun, foloseşte sufletului, nu însă aşa de mult cum se crede. Trebuie însa să fim atenţi să apucam înainte şi să aprindem în sufletul nostru cât suntem în viaţă lumina lui Hristos, care este învăţătura cu poruncile Sale. După moarte poţi să dai sufletului o mie de lumânări; dacă nu ai aprinsa făclia din suflet tot la întuneric mergi, că numai Domnul Hristos este Lumina lumii. Faptul că cineva a murit fără lumânare este, în ciuda credinţelor băbeşti, nesemnificativ. Cu deosebita semnificaţie şi de mare importanţă este pentru cineva să moară spovedit şi împărtăşit. Aceste două Sfinte Taine ajută mult sufletelor noastre atât în această viaţă, cât şi după moarte.
– Tot legat de sărbătoarea Învierii Domnului, mai există pe alocuri obiceiul ca cei ce au morţi fără lumânare, să împartă creştinilor din biserică, lumânări aprinse cu lumina Învierii. Acest obicei nu are nici un temei religios.
– Lumânările folosite la slujbele de înmormântare şi de pomenire a morţilor sunt o jertfă şi ca orice ofrandă adusă lui Dumnezeu, trebuie să fie curată. De aceea, creştinii trebuie să evite procurarea şi folosirea lumânărilor din comerţul de stat ori de la persoane particulare, întrucât în majoritatea covârşitoare a cazurilor fabricarea lor se face fără a respecta procesul tehnologic conservat de Biserică, folosindu-se deşeuri petrolifere şi diverşi înlocuitori care prin ardere provoacă fum înecăcios şi toxic. În acelaşi timp, mulţi din cei ce fabrică în clandestinitate lumânări le sunt necredincioşi şi lucrează în condiţii de neglijenţă şi insalubritate. De aceea, amintind şi faptul că fabricarea lumânărilor de cult este monopol bisericesc, credincioşii au îndatorirea să folosească numai lumânări de la pangarele parohiale, întrucât sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si în condiţii care le conferă calitatea de dar potrivit pentru jertfă.
– Pentru pruncii morţi până la vârsta de şapte ani, pentru diaconi şi preoţi de mir, precum şi pentru arhierei şi călugări, slujba înmormântării este diferită.
– Pentru toţi decedaţii care se înmormântează în Săptămâna Luminată (între Sf. Paşti şi Duminica Tomii), slujba înmormântării se face după o rânduială specială.
– Celor care urmează a fi incineraţi (adică li se ard trupurile în crematoriu) nu li se săvârşesc nici slujba înmormântării şi nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morţi, rânduite de Biserică.
– Celor care s-au sinucis cu bună ştiinţă şi în integritatea facultăţilor mintale nu li se săvârşeşte nici o slujbă şi sunt îngropaţi la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat. Există unele tradiţii la poporul român în ceea ce priveşte sinucigaşii. Unele tradiţii zic că e bine să mergem la înmormântarea lor, a celor ce şi-au luat viaţa singuri dar nu trebuie să luăm de pomană de la cei care dau pentru ei. Alte tradiţii spun că până la 7 ani nu se pot trece nici în pomelnic; după ce au împlinit 7 ani se face slujba înmormântării, cu toata rânduiala cuvenită.
Aşa s-a obişnuit în unele zone ale ţării noastre şi dacă vreun preot încearcă să schimbe acestea, întâmpină mari piedici din partea oamenilor. De ce ar fi necesară schimbarea? Deoarece Sfintele Canoane spun că cei care s-au sinucis se duc la cimitir fără preot; doar acolo la cimitir vine preotul şi îi cântă “Sfinte Dumnezeule” când este băgat mortul în groapă. Tot Sfintele Canoane spun să nu li se facă pomeni si nu trebuie să participe nimeni la înmormântarea lor, iar dacă li se dă de pomană să nu primim pomana. Ei nu se trec niciodată pe pomelnic si nu trebuie să li se facă pomenile deoarece ei nu au nici o şansă să mai fie scoşi din iad. Aşa învaţă Sfintele Canoane şi putem fi mai siguri că în acestea se spune adevărul, si nu în tradiţia poporului român.
– Pentru sinucigaşii ieşiţi din minţi se săvârşeşte slujba Înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul şi nu se ţin cuvântări.
– Crucea de la mormânt care se “ridică”, de regulă după pomenirea de 40 de zile ori la un an de la moarte, înlocuind pe cea de lemn, se sfinţeşte la cimitir de către preot, printr-o slujbă specială. Pentru aceasta se vor pregăti la mormânt un vas pentru apă, busuioc, lumânări, tămâie, o colivă şi puţin vin. Unii credincioşi acoperă crucea cu o pânză albă, înainte de a se stropi de către preot cu agheasmă, pânza aceea fiind dată apoi de pomană. Obiceiul este profan şi se practică la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori plăci comemorative. Aşadar, prezenţa pânzei nu este absolut necesară.
– Mormintele trebuie îngrijite de rudele decedatului în permanenţă (nu numai la anumite zile de pomenire a morţilor). În legătură cu aceasta, să luăm aminte că unii creştini se silesc a face din morminte adevărate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani mulţi pentru marmură, pentru feronerie şi grilaje de lux, dar se uită milostenia care trebuie să fie grija de căpătâi pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanţurilor nichelate, încorsetaţi în adevărate cutii de beton şi mozaic. De multe, ori lângă aceste morminte se aliniază altele pline de bălării şi de negrija noastră. Creştineşte este ca şi mormintele vecine, chiar dacă nu aparţin familiei, să ne preocupe curăţindu-le de buruieni fiindcă responsabilii lor direcţi au uitat de cei morţi sau le neglijează cu vinovăţie.
Timp de 40 zile, după tradiţie, arde la piciorul crucii candela şi mormântul se tămâiază (de una din rude ori de o persoană desemnată în acest scop).
– La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapă osemintele, după cum se practică pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor răposaţi nu trebuie deranjată cu atât mai mult, cu cât preotul, la înmormântare, a însemnat groapa zicând: “se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a Domnului”.
Pentru alte datini, obiceiuri, tradiţii şi practici locale (în măsura în care Biserica le acceptă) trebuie să se ia legătura cu preotul de enorie, aşa cum am mai spus.
Suntem datori însă, ca nişte buni creştini, să facem precum ne-a învăţat Biserica noastră ortodoxă, îndepărtând obiceiurile şi datinile omeneşti şi îndeplinind, pentru folos sufletesc, povăţuirile ei.
Surse: Ne vorbește Părintele Cleopa 8; parintelemarius.blogspot.ro.