„Hristos cere de la noi rugăciunea «monologhie», adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut pe canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O, femeie, mare este credinţa ta!”
Spunea odată părintele: „Prin rugăciune trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curate. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece”.
Despre vama imaginaţiei zicea Părintele Cleopa: „Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii.
Aceasta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: „Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în Rai.
Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi, cum şi-a închipuit că va fi ca Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din Rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia «pod al demonilor». Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă), dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea.
Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.
În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar cuvinte din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei, căci rolul lor este să te ispitească din Scriptură. Şi ne vin tot felul de raţiuni adevărate şi înalte în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti când te rogi!
Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!». Când te rogi trebuie să ai inima înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ.
Tu te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând; adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos. Cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)». Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus, la vama imaginaţiei, nici o imaginaţie, cât de sfântă ar fi, nu este în inimă, ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea.
Că diavolul are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit şi îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei, numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde.
Atunci tu capeţi o trufie duhovnicească: «De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!». Şi diavolul râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, ci teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!
Hristos cere de la noi rugăciunea «monologhie», adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut pe canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O, femeie, mare este credinţa ta!
Iar noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă”.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 753-754)