Păi omul, sigur, când aude aşa ceva zice: Păi nu mai e nici o speranţă?
Măi, îi zic, este speranţă, sigur, dar uite, trebuie să facem aşa, să respectăm nişte reguli ale convieţuirii, să ne spovedim, să învăţăm nişte rugăciuni, să venim la un Sfântul Maslu, să venim într-o duminică la biserică. Şi nu doar să facem o cruce, repede, să ieşim afară, s-o luăm apoi la discotecă, să aprindem ţigara, să intrăm în crâşmă repede.
Ei, nu, să intri în biserică, să stai frumos acolo, să te osteneşti şi chiar dacă simţi mai puţin, da stai acolo că toată această perseverenţă a ta de a asculta o Sfântă Liturghie în biserică va fi răsplătită.
Harul lui Dumnezeu aşa lucrează, prin osteneală, prin oleacă de participare la jertfa care se săvârşeşte pe sfânta masă a sfântului altar. Păi dacă ne ducem la biserică ca la spectacol, nu facem nimic. Dar să stai acolo să te nevoieşti puţin, ai să simţi mai puţin astăzi, mâine ai să simţi mai mult, duminica următoare şi mai mult, acolo asculţi o tălmăcire a postului, a evangheliei, asculţi, în sfârşit, o concluzie frumoasă a învăţăturii pe care să o foloseşti în zilele vieţii tale.
Mai mulţumeşti lui Dumnezeu, acolo, pentru săptămâna care a trecut, ceri ajutor de la Dumnezeu pentru săptămâna care urmează şi iată, în sfârşit, dacă eşti bolnav sufleteşte sau trupeşte, dacă ai să crezi cu tot dinadinsul, atunci ai să te vindeci. Te vindeci sufleteşte, te vindeci şi trupeşte, te echilibrezi în toate, gândeşti altfel viaţa ta dacă iei mijlocitor cuvântul lui Dumnezeu.
Sursa: Părintele Iustin Pârvu, Daruri Duhovnicești, Editura Conta, 2007, p.33.
– Părinte, ce virtute sau faptă credeţi că ne poate păzi în vremurile acestea şi cele care vor veni, ca să nu ne lepădăm?
– Lepădarea de sine. Nu ne rămâne decât să ne luăm jugul lui Hristos, să ne luăm cămaşa Lui, toate chinurile Lui. Şi aşa ne va da bunul Dumnezeu şi darul rugăciunii. Sunt şi la noi oameni care cad, se prăbuşesc, dar sunt şi oameni care rămân în demnitatea lor şi, cu rugăciunile lor vrednice pe care le primeşte Dumnezeu, va fi salvat şi neamul acesta. Dar să nu ne găsim în nepăsare. Să nu ne ispitească toate aşa-zisele bucurii ale acestei vieţi pământeşti. Noi trebuie să ne educăm de pe acum copiii, să ne formăm pe noi înşine, să putem posti, să ne putem ruga, să menţinem o stare în care să nu ne părăsească Dumnezeu. Atunci când ne părăseşte Dumnezeu, cădem în deznădejde. Păzirea de deznădejde – aceasta este o chestiune foarte importantă. Să fim conştienţi că omul este în orice moment pe treapta aceasta a ridicării. Nu-i a creştinului deznădejdea. Deznădejdea este numai a omului lipit de material.
Sursa: Ne vorbeşte Părintele Iustin Pârvu, Petru Vodă, 2011, pp. 225-226
– Ce v-a ajutat cel mai mult să rezistaţi (în închisoare)?
– Acolo toate au ajutat, măi, şi tinereţea, şi elanul, şi rugăciunea, şi dragostea de camarazi, dragostea de Dumnezeu, lucruri la care aveam timp să meditez, că aici nu mai ai timp să te gândeşti, e ca-ntr-o morişcă. Din ’48 s-a oprit tot, s-a interzis cu desăvârşire orice carte de rugăciune. Ei bine, ăştia care erau din ’48 învăţaseră rugăciuni pe de rost, chiar Filocaliile; erau cinci Filocalii traduse care circulau şi printre deţinuţi. Dar cât au lăsat de pe urma lor şi cât bine au mai făcut cu cărţile astea în memorie! Era nemaipomenit, poate n-au avut atâta valoare şi importanţă în lumea asta întreagă cât au avut acolo-n greutăţile astea mari.
– Nu erau unii care să-şi dorească mai bine să scape, să moară, decât să trăiască calvarul acesta?
– Nicicum, nici gând. Iar moartea pentru noi era o nuntă.
– Părinte, din ceea ce ne povestiţi, vremurile prin care aţi trecut Sfinţia voastră par mai degrabă o binecuvântare decât o povară, se pare că falsa libertate pe care o avem noi acum este mai împovărătoare decât starea de prigoană. Care este, de fapt, adevărata libertate? Ce înseamnă libertatea în duh?
– Să trăieşti în afara păcatului – aceasta este libertatea în duh; omul despătimit. Libertatea în duh este în afara instituţiei, că biserica aceasta este stricăcioasă la urma urmei; ea trebuie să se prefacă în nestricăciune prin harul Domnului. Căci ce se va întâmpla cu cei ce sunt în viaţă în trup, la sfârşitul veacurilor? Ei se vor transforma într-o clipită.
Sursa: Ne vorbeşte Părintele Iustin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă, 2011, pp. 91-92.