Părintele Savatie Baștovoi:
Omul modern îşi face mituri şi prejudecăţi complexe din însuşi statutul său de om liber, de om modern. El până-ntr-atât ţine la modernitatea sa, la părerea despre sine ca individ liber, dezlănţuit, încât nici nu bagă de seamă cu câtă încrâncenare şi obtuzitate, de cele mai multe ori, luptă cu ceea ce a deprins el că se cheamă prejudecată, superstiţie, reminiscenţă a unei lumi apuse. Mă voi face mai lămurit. Poate niciodată oamenii n-au simţit atât de acut nevoia să se izoleze mai întâi de întreaga societate, ca, apoi, să se definească cu multă precizie şi exactitate, îngustime chiar faţă de semenii lor, pornind de la partide din care fac parte, ceva mai elevat sau mai special – curentele literar-artistice din care fac parte, la nivel mai larg – tinerii care încă nu sunt nici definiţi politic sau artistic prin muzica pe care o ascultă, încât ajungem la fan cluburi, la felul în care ne îmbrăcăm, la ticuri verbale pe care ni le însuşim pentru a ne pune în evidenţă faţă de ceilalţi. Simţim nevoia să arătăm prin tot ceea ce suntem că, de exemplu, provenim dintr-un spaţiu geografic, cultural, social anume. Nu suntem de la ţară. Sau vrem să arătăm că nu suntem de la ţară. Nu suntem ruşi sau nu suntem evrei. Suntem sau nu suntem ortodocşi, iehovişti sau orice altceva. Toate acestea mi se pare că scot la iveală o mare dramă şi criză de identitate a omului modern, a acelui om care s-a declarat liber înainte de vreme, care s-a declarat lipsit de inhibiţii, de prejudecăţi. Nu ştiu dacă voi aţi simţit, dar eu am simţit-o: ce aţi simţit când am cântat „Împărate ceresc“? În mine, prejudecata că o rugăciune într-o instituţie de învăţământ sună neobişnuit, fără să vreau, a lucrat şi eu cred că astfel de moşteniri le avem adânc înrădăcinate în noi.
Facem discriminări, numai că avem discriminări pozitive şi negative. Putem, de exemplu, anunţa cu faţa descoperită, pe posturile naţionale din România, că o icoană nu are ce căuta în şcoală, pentru că ea jigneşte sau poate jigni pe un eventual adept al unei alte credinţe, şi, totodată, nu putem spune cu faţa deschisă, pe acelaşi post de televiziune, că un marş gay jigneşte un anumit segment al societăţii noastre, segment care, deocamdată – slavă Domnului! – este majoritar. Este doar unul dintre exemplele în care omul modern arată că este plin de prejudecăţi, prejudecăţi impuse. Aşadar, ni se pare că modernitatea n-a reuşit să ne elibereze de ceea ce, până la urmă, suntem, ceea ce este inevitabil să nu avem fiecare dintre noi în structura noastră psiho-afectivă. Vrem-nu vrem, în această viaţă, ne facem anumite impresii despre tot cu ce intrăm în contact. Nu putem să nu formulăm sau să nu simţim nevoia să formulăm ceea ce simţim, nu putem să renunţăm la criterii precum bine, rău, negativ, pozitiv, aşa cum, de mai bine de un secol, arta modernă mai întâi şi după aceea şi alte ramuri ale activităţii umane încearcă să ne convingă pe toţi.
Epoca modernă este o epocă a comentariului. Omul modern este un om care comentează. Comentăm meciurile de fotbal, comentăm luările de cuvânt ale lui Voronin, ale lui Putin, ale lui Tăriceanu, ale cui vrei. Comentăm emisiuni, mărfuri din magazine; societatea face sondaje pe care mai târziu le face publice, suntem invitaţi să ne expunem părerea, o invitaţie care ne dă senzaţia că acea părere chiar are importanţă. Omul modern crede sau este convins de către cei care au făurit această societate că de el depinde mersul societăţii, că el poate schimba această lume – „votul tău contează“ şi alte sloganuri de acest fel, lucruri care, până la urmă, se dovedesc a fi false. Toţi ştim, dar în acelaşi timp neglijăm acest fapt. Ştim că nu de noi depinde. Realizăm că nu suntem liberi, pentru că nici alegerea noastră, fie că am ales o societate democrată, că aparent avem nişte alegeri libere, că, iată, ne putem expune părerile vizavi de un program şcolar, de anumiţi lideri politici sau de altfel, totuşi, toate aceste revolte şi comentarii ale noastre până la urmă nu sfârşesc nicăieri.
Cu toate acestea, elanul omului modern nu se stinge, pentru că nu poate fi stinsă căutarea din noi, setea de dreptate, setea de mai bine. Până la urmă, sigur că individul nu poate schimba societatea. Este, de-acum, un lucru comun, chiar o banalitate să spunem că este nevoie să ne schimbăm pe noi înşine, dar această sete de dreptate este bună şi Însuşi Hristos o fericeşte în Evanghelie. Trebuie să ne definim în această lume, trebuie să privim în noi înşine, la complexele noastre, la prejudecăţile noastre de oameni moderni, pentru că doar aşa putem deveni liberi, putem deveni nişte persoane şi, de ce nu, personalităţi. Aşadar,la ce putem invita noi, ca oameni creştini? Pentru că, am curajul să o spun, omul creştin nu este în contradicţie cu modernitatea, aceasta este o altă prejudecată adânc înrădăcinată în noi, pe care au trâmbiţat-o Voltaire, Nice, Lenin şi pe care o trâmbiţează şi mulţi dintre aşa-zişii gânditori ai vremurilor în care trăim. Omul creştin este omul modern prin excelenţă. Nici o religie dintre cele care au reuşit să facă o tradiţie, o tradiţie în sensul unei culturi, o tradiţie care reprezintă un popor şi chiar mai multe popoare, nu este numită nouă. Creştinismul, Noul Testament este Noul Legământ făcut cu această lume. Hristos a adus principiile unei noi lumi. Venirea lui Hristos în lume este cea mai mare noutate, este o noutate continuă, care iradiază prospeţime şi lumină în această lume, până la urmă cuprinsă de moarte şi de mizerie nu doar sufletească, ci şi, o vedem acum, cu tot ce este ea, începând de la crime, violuri şi toate nedreptăţile, minciuna care există, toată asuprirea socială ce s-a făcut şi se face.
Puternicii lumii acesteia pot arunca bombe şi distruge popoare întregi în văzul unei lumi de moderni. Vă daţi seama în ce stare de robie suntem, încât ni se arată la televizor cum un domn Bush sau X-ulescu, cum îl cheamă, aruncă bombe peste oameni nevinovaţi şi noi privim asta şi spunem: „Foarte bine, în numele democraţiei!“. Nu vedeţi cum ni se arată o strangulare în direct? Eu nu sunt musulman, dar mi se pare inuman şi îngrozitor să ni se arate uciderea unui om printr-o moarte umilitoare cum este strangularea, filmarea acesteia (la Saddam Hussein mă refer). M-au îngrozit momentele astea, tovarăşii americani care-şi permit nu doar să omoare oameni, dar, în faţa unei societăţi care se crede modernă, informată, în faţa unei societăţi care crede că a biruit războiul, să arate cum strangulează un om! Indiferent cine ar fi el, că este criminal, că nu este, că este tiran, nu pot motiva pedeapsa cu moartea, eu, ca om, ca un creştin, dar, chiar dacă cel care poartă sabie o poate folosi, cum spune Scriptura, n-o fă în văzul unei lumi care se declară modernă! (Nu ştiu dacă aţi remarcat secvenţele astea. Le-am văzut pe internet.) Ăsta este unul dintre cazurile lumii în care trăim, o lume groaznică, agresivă, o lume care omoară în văzul tuturor, iar noi spunem că trăim în pace, trăim în democraţie. Aşa înţelegem că suntem spălaţi pe creier. Dacă vine americanul şi spune că noi trebuie să prindem toţi teroriştii şi prin asta el poate să omoare mii de oameni nevinovaţi, noi îi dăm dreptate, pentru că ne-a convins, ne-a convins în două săptămâni de campanie la emisiunile pe care le face. Este unul dintre exemplele foarte grăitoare, foarte caricaturale ale lumii în care trăim, pentru că se întâmplă acum. Şi noi stăm pasivi, ni se pare că totul este bine în această lume. Nouă ni se pare, care suntem creştini! Să ştiţi că ies oameni care sunt departe de Ortodoxie şi de tradiţia evanghelică pe care o are poporul nostru, pentru că în Los Angeles şi în New York se fac mitinguri împotriva acestor nedreptăţi care au loc la ei acasă, oameni care-şi pun în pericol viaţa pentru a spune că este o nedreptate ceea ce se întâmplă. Ca să omori un om, indiferent care ar fi motivul, este inuman. Aşa încât, ceea ce aducem noi, în calitate de creştini, în această lume ar trebui să fie – nici nu vreau să-l numesc curaj – onestitatea de a spune lucrurilor pe nume, onestitatea de a depăşi complexele lumii în care trăim. Însăşi discuţia despre complexe este o treabă a modernilor, precum şi cea despre prejudecăţi. Atâta le-au răscolit şi atâta le-au întors de la Freud încoace, încât nu mai ştim să deosebim dreapta de stânga. Încercaţi să faceţi abstracţie de ele! Vedeţi lumea aşa cum este! Fiţi voi înşivă în bunătatea voastră, nu şi în mizeria pe care o avem fiecare dintre noi, încercând să n-o mai facem publică! Pentru că a face un marş gay nu este neapărat un act modern. Au făcut-o şi anticii – nu în marşuri, dar şi-au mărturisit această faptă. Treaba lor, fiecare ce face, dar nu putem elogia ceea ce nu ne înnobilează ca făpturi, ca să nu zic mai mult.
Am spus la început, şi n-aş vrea să las în aer afirmaţia, cum că epoca modernă se crede modernă prin părelnica depăşire a prejudecăţilor, a superstiţiilor şi a oricărui fel de religiozitate. Cineva dintre gânditorii secolului trecut a spus că omul mileniului trei va fi religios sau nu va fi deloc. Adică, dacă omul nu se va întoarce la religiozitatea sa, el va dispărea ca făptură în universul ăsta, el îşi pierde rostul său. Acum aş vrea să detaliez în câteva cuvinte, să punctez câteva dintre prejudecăţile mari legate de religie, de ce spun asta şi pe ce mă bazez atunci când spun asta. Revoluţia Franceză, care dă curs sau deschide un întreg evantai de revoluţii sau aşa-zise revoluţii în mai toată Europa, şi-a declarat făţiş războiul său faţă de Biserică, oricare ar fi ea, că este ortodoxă sau că este catolică în Franţa de atunci. Biserica este văzută ca un depozit, o groapă de prejudecăţi, de întunecimi, de superstiţii, de neştiinţă, de incultură şi aşa mai departe. Cum am moştenit-o şi noi. Aceleaşi lozinci şi aceeaşi luptă le vedem la Revoluţia din Octombrie. Bisericile trebuiesc dărâmate deoarece popii ne duc înapoi, în Evul Mediu, pe când omul mânca carne crudă, Biserica neagă adevărurile ştiinţei şi aşa mai departe. Reforma lui Cuza, mai înainte de cea din Rusia, iarăşi este într-un conflict declarat cu Biserica, deşi este făcut cu mai multă subtilitate, dându-i-se un caracter politic naţionalist. Dăm afară călugării din mănăstiri, pentru că domnitorul Cuza a dat un astfel de decret, prin care călugării mai tineri de 60 de ani să fie trimişi la treabă. Ca şi Ceauşescu mai târziu. Să nu vă pară chiar atât de întâmplătoare revenirile astea la obsesia de a închide mănăstirile: o dată la Cuza, altă dată la Gheorghiu-Dej, la noi, în Uniunea Sovietică, parcă s-ar părea lumi atât de diferite: societatea franceză, societatea rusească, românii, balcanicii.
Reformele încep cu dărâmarea Bisericii şi a bisericilor chiar fizic. De ce oamenii care poartă flamura libertăţii în mână – „Liberté, égalité, fraternité“ – intră cu buldozerele în alţi oameni care, dincolo de greşelile personale, nu le-au declarat război niciodată, decât, poate, mai târziu, unii dintre noi, provocaţi de această societate şi victime ale prejudecăţilor impuse, am devenit noi înşine ostili societăţii în care trăim. De exemplu, Biserica şi ştiinţa, ştiinţa şi religia, ca să nu mai spun Biserica, nu pot avea şi n-au avut niciodată nimic în comun. Toate acestea sunt prejudecăţi ale lumii moderne de la Revoluţia Franceză încoace, pentru că mai înainte era absurd să discuţi despre asta. Marii dascăli ai Bisericii din Epoca de Aur, secolele IV-V, din întreg Bizanţul, erau oameni de cultură în societatea lor. Ierarhi ca Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie al Nyssei erau oameni care au studiat la cele mai de seamă facultăţi ale epocii, facultăţi de filosofie la Atena, Antiohia, oameni care studiau filosofia, matematica, astronomia, medicina, la nivelul, desigur, la care erau dezvoltate şi studiate ele atunci. Niciodată nu a existat acest complex în Biserica răsăriteană, Biserica bizantină, în tradiţia răsăriteană, din care şi noi, geografic, dar şi liturgic şi canonic facem parte. Ar trebui să ne cunoaştem tradiţia şi să nu vehiculăm prejudecăţile şi, până la urmă, falsurile şi dezinformarea pe care le-au lansat câţiva franţuji isteţi cândva, spunând că, dacă nu ştiu care popă catolic – daţi-mi voie să vorbesc mai răspicat – a ars un Copernic, înseamnă că Biserica creştină este împotriva studierii astronomiei.
De unde este considerat teatrul un iad? Teatrul există de secole, de ce actorul este ponegrit? Asta e profesie, e ceea ce poate face. Şi actorul merge la Sfânta Biserică. Deci, unde e locul creştinului?
Vă spun de unde. Trebuie să înţelegem ce fel de teatru, ce fel de actor. De exemplu, Sfântul Grigorie Teologul a făcut câteva piese de teatru, în epocă, atunci când era nevoie, a făcut şi poezie, a făcut şi teatru, ca să-şi poată răspândi cât mai mult părerea sa, credinţa creştină, credinţa ortodoxă, pentru că era episcop, făcea asta pentru că arienii de atunci compuneau cântece şi convingeau foarte multă lume. Aşa că, unul dintre marii sfinţi, unul dintre cei puţini – doar trei numiţi teologi avem în Biserică, adică văzători de Dumnezeu – a făcut piese de teatru atunci când a fost nevoie. Efrem Sirul a făcut asta.
Ce fel de actori erau desconsideraţi? Trebuie să ştiţi că multe dintre piesele aşa-zis de teatru din perioada antică. Nu la Teatrul Sofocle neapărat, să ştiţi că Sofocle nu era văzut bine de către multă lume, în sensul că era ciudat, el era un om virtuos, cel puţin spre bătrâneţile lui, aşa cum reiese dintr-un dialog al lui Pavel, în care Sofocle, la un moment dat, era întrebat: „Cum stai acum, la bătrâneţe, te mai poţi bucura de o femeie?“. La care el răspunde: „Lasă-mă, frate, că abia am scăpat de un tiran, de poftă, care este un tiran atât de mare“. Sofocle vorbea despre virtute în sens, cumva, creştin. Dar nu ăsta era teatrul răspândit prin pieţe în Grecia antică, staţi liniştiţi! Erau, de multe ori, ceea ce vedem noi, astăzi, la televizor: pornografia ei o făceau pe viu, pe scenă. Asta era de multe ori actorul în înţelegerea vulgului, a lumii din pieţe.
Sursa: doxologia.ro