Raiul, această dragoste dumnezeiască, Pâinea cea cerească, se revarsă în inimile noastre ori de câte ori ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfânta Împărtăşanie. Şi fiecare, după vrednicia lui, simte mai mult sau mai puţin mireasma acestui Rai, pe care ni-l dăruieşte Domnul prin Sfânta Împărtăşanie.
Frumuseţea Raiului nu este asemenea acestei frumuseţi pământeşti, cu râuri, cu pomi fructiferi; ea este cu totul nepământească, de aceea şi unii Bătrâni din vechime, după cum se povesteşte la Pateric, refuzau să se îndulcească până şi de frumuseţile naturii, ca astfel nevoindu-se, să câştige adevărata frumuseţe cerească. Raiul, această dragoste dumnezeiască, Pâinea cea cerească, se revarsă în inimile noastre ori de câte ori ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în Sfânta Împărtăşanie. Şi fiecare, după vrednicia lui, simte mai mult sau mai puţin mireasma acestui Rai, pe care ni-l dăruieşte Domnul prin Sfânta Împărtăşanie.
Nu să te spovedeşti şi să spui că şi-aşa fac. Asta e o fraudă
Părinte Arsenie Papacioc, ce înseamnă a te “împărtăşi cu nevrednicie”, cum îţi poate fi Împărtăşania spre osândă?
– Cu nevrednicie se împărtăşeşte un om împătimit, necurăţit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că şi-aşa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie de mare căinţă. Şi în ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că e o greşeală să se dea canoane care opresc de la Împărtăşanie sau sunt nevoinţe. Este o greşeală pentru că cei credincioşi ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice, care îi opresc, ori e o lipsă de mare trăire, şi atunci e mai bine să dai un canon de simţire.
Dar şi aşa, după o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocăinţă adevărată. Dar să fim pe drum şi ne ajută harul lui Dumnezeu. Altfel ne caută harul şi nu ne găseşte. Dacă nu-ţi poţi iubi vrăjmaşii, ţi-ai pus măcar problema să-i iubeşti sau ştii asta doar din literatură? Asta-i viaţa: crucea, suferinţa cu orice chip. Frăţiile voastre ştiţi că Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca să judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pământului, pentru că are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morţi, măsurate cu 180 de grade, n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totală. Deci poziţia noastră să fie mereu aceasta, de jertfă cu orice chip, mai ales că pot fi iertate orice fel de păcate. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut atâta timp cât credinţa este în picioare. Când capul se ridică, atunci sufletul nu abdică. Te spovedeşti de pe poziţia de a nu mai face. Că se întâmplă, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e pocăinţă falsă. Când te pocăieşti cu adevărat, te duci ca să nu mai faci. Altfel eşti vinovat de participare, nu de accidentare. Deci, ca să poţi să fii pregătit trebuie să fii un om de jertfă. Aceasta-i poziţia creştină: jertfa.
***
Avem nevoie, întâi de toate, de adevărata redescoperire a adevăratului sens al Sfintei împărtăşanii, în Biserică şi prin credincioşii ei, ca Taină a Bisericii, ca act esenţial în care ea întotdeauna devine ceea ce este: Trup al lui Hristos, Templu al Duhului Sfânt, dar al vieţii noi, lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu şi comuniunea harică cu El. Biserica devine acestea prin „taina sobornicităţii” ‒ cei mulţi care se unesc pentru a constitui Biserica, prin dăruirea ca un singur trup, unit printr-o singură credinţă, o singură iubire, o singură nădejde, Sfânta Jertfă, prin aducerea Sfintei Euharistii „cu o gură şi cu o inimă” şi prin pecetluirea acestei unităţi ‒ în Hristos cu Dumnezeu şi în Hristos cu aproapele nostru, în împărtăşirea cu Sfintele Daruri.
Avem nevoie, şi mai mult, de redescoperirea Sfintei împărtăşanii ca hrană esenţială ce are rolul de a ne uni cu Hristos, care ne face părtaşi la viaţa, moartea şi Învierea Lui, ca adevărate mijloace de desăvârşire proprie, ca membri ai Bisericii şi de asemenea ca mijloace de desăvârşire a vieţii şi a creşterii noastre duhovniceşti.
În cele din urmă, avem nevoie de redescoperirea adevăratului sens al pregătirii ca centru al vieţii noastre duhovniceşti, ca efort duhovnicesc ce ne descoperă întotdeauna nevrednicia noastră şi ne determină, deci, să dorim Sfânta Taină a tămăduirii şi a iertării şi care, prin descoperirea către noi a necuprinsei iubiri a lui Hristos pentru noi, ne face să-L iubim şi să dorim unirea în har cu El.
***
Ca şi Mirungerea, Taina Împărtăşirii nu constituie o slujbă liturgică de sine stătătoare, ci e legată de slujba Sfintei Liturghii, în care se încadrează atât pregătirea ei (Sfânta Jertfă), cât şi administrarea ei. Pregătirea Sfintei Împărtăşanii pentru cei ce se împărtăşesc în împrejurări normale se face la fiecare Sfântă Liturghie. Cât priveşte actul împărtăşirii, adică săvârşirea tainei, de regulă are loc tot în cursul Sfintei Liturghii, şi anume, după ce preotul zice: „Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor”, iar strana răspunde: „Unul Sfânt…”, mai întâi împărtășindu-se clericii și apoi mirenii.
Numai bolnavii, pruncii şi cei care, din binecuvântate pricini, nu pot veni la biserică sau care trebuie să fie împărtăşiţi grabnic şi în împrejurări excepţionale sunt exceptaţi de la regula generală de a se împărtăși în cadrul Sfintei Liturghii. Aceştia pot fi împărtăşiţi de preot acasă, sau în locul unde se află, cu părticele din Sfânta Împărtăşanie sfinţită în fiecare an la Liturghia din Joia Patimilor (dar şi mai des, dacă e nevoie) și uscată de obicei în marţea Săptămânii Luminate, după rânduiala arătată în Povăţuirile din Liturghier şi, mai precis şi mai amănunţit, în cartea de cult Penticostar. Ea este apoi păstrată anume în acest scop, în chivotul de pe Sfânta Masă. Nu este permisă păstrarea ei în afară de biserică.
În aceste cazuri excepţionale, Sfânta Împărtăşanie se dă după o rânduială deosebită, pe care o găsim în Molitfelnic: Rânduiala ce se face când se va întâmpla a se da foarte grabnic celui bolnav împărtăşirea. Preotul ia atunci cu sine epitrahilul şi Molitfetnicul, precum şi cele necesare împărtăşirii, adică Sfintele Taine, linguriţa şi un pocrovăţ sau două. Înainte de a lua Sfintele Taine din chivotul în care se păstrează, preotul îşi pune epitrahilul, îşi spală mâinile şi, închinându-se cu evlavie în faţa Sfintei Mese, ia cu buretele sau cu o linguriţă mică părticelele necesare din chivot, le înveleşte într-o pânză curată sau măcar într-o hârtie curată, şi le pune într-o cutie mică, de metal sau lemn, anume destinată în acest scop şi închisă ermetic. Când este posibil, această cutiuţă se pune într-alta mai mare, în care să încapă lingurița şi procoveţele sau chiar şi un potir mic de serviciu, care să fie folosit la împărtăşirea bolnavului, aşa cum prescrie Molitfelnicul.
Pe drum, preotul va păstra o atitudine de cea mai desăvârşită cuviinţă şi evlavie. Ajuns la casa bolnavului, preotul îşi pune epitrahilul, desface cutiile şi, luând un procovăţ mai mare, îl întinde pe o măsuţă acoperită cu aşternut curat, pe care se pune şi un sfeşnic mic cu lumânarea aprinsă. Aşază linguriţa şi cutiuţa cu Sfintele pe pocrovățul întins, făcând o închinăciune în faţa lor. Citeşte apoi rugăciunile după rânduiala din Molitfelnic, iar la momentul împărtăşirii pune Sfintele în linguriţă şi toarnă puţin vin (dacă nu este, agheazmă sau, în lipsă, apă curată) şi-l împărtăşeşte pe bolnav. După împărtăşire, îi mai dă o linguriţă de vin (agheazmă sau apă), ca să nu-i rămână părticele din Sfântul Trup prin gură, apoi citeşte restul rânduielii de slujbă din Molitfelnic.
Surse: Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială; Alexander Schmemann, Postul cel Mare; Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu: o misiune creștină și românească, Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească.