Când vine o descurajare ori deznădejde, atunci trebuie să facem în felul acesta: să-i spunem așa acelui duh: „Hristos a venit pentru cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu!” Și, pe măsură ce duc viață de pocăință, Duhul cel Sfânt mă va împăciui. Dar prima dată, ca să putem simți mila lui Dumnezeu, trebuie să unim pocăința cu smerenia. Atunci nu am dușmănie cu nimeni, nu mai vreau să aud de nimeni, și chiar de aud de cineva, nu vreau să aud de răutatea cuiva. Și când aud de bunătatea, bucuria, sporul duhovnicesc al cuiva, atunci sufletul meu se bucură, se liniștește.
Iar când văd că unele persoane nu înțeleg ce însemnătate are pacea, dragostea, smerenia, și vede sufletul meu că toți caută numai răzbunarea: „Mi-a zis și am să-i zic!”, atunci mă fac și eu mai mic și caut pe toate căile să mă retrag. Pentru că, spune un sfânt părinte: „De nu voi fi eu și Dumnezeu în inima mea, nu mă mântuiesc.” Să știți asta, de un lucru trebuie să ne păzim: spune un sfânt părinte așa: „Dacă în locul mâniei tale ai omorât un suflet, din focul mâniei tale se va cere acel suflet.” Trebuie să ne păzim de aceste ispite. Sunt ispite foarte tari, grele, care apasă, mustră conștiința noastră.
În unele dăți este nevoie să mustri pe cineva, dacă corespunde cu sfatul Sfinților Părinți; dar, cel mai mult putem ajuta un suflet în alt fel… Un părinte, egumen la un schit, după ce a terminat slujba, a fugit după mine și m-a ajuns la marginea pădurii și a zis: „Stai puțin să-ți spun ceva.” Și mi-a spus unele necazuri, cu unii frați care nu-l ascultau. Și m-a întrebat: „Ce să fac? Cum să mă răzbun asupra lor?”.Și i-am zis că eu am găsit într-o carte mai veche, nu știu unde, că spune așa: „Dacă vrei să te răzbuni asupra păcătoșilor, răzbună-te cu lacrimi.” Și dacă te răzbuni cu lacrimi, Duhul Sfânt te va ajuta. Pe măsură ce te răzbuni cu lacrimi, Duhul Sfânt îi va mustra, fără ca tu să-i mustri prin cuvânt. Are mare însemnătate, pentru că porunca lui Dumnezeu este din dragoste; din dragoste să-l înveți, din dragoste să-l ajuți pe celălalt. Nu mai este de folos cum unii părinți, în timpurile de demult, puneau la încercări mari pe unii călugări, maici… Era foarte sporită lumea pe timpul acela… Acum, în vremea noastră, e exact ca și cum te-ai duce pe front și soldații aceia care luptă sunt răniți, au diferite răni… Și atunci folosești mai mult și mai mult mila. Și dacă folosești mila, atunci Duhul Sfânt te va ajuta, te va împăciui, și cuvântul sfinției voastre va avea putere…; pentru că prin cuvântul sfinției tale Duhul Sfânt îl va mustra, nu sfinția ta…
Sursa: Pr. Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Ed. Agaton
A venit odată un călugăr la mine şi mi-a spus: „Cuvioase, ia uite cum te ocărăşte persoana aceea, ia uite ce zice de frăţia ta…”, şi eu i-am răspuns calm: „Frate, tot ce zice este puţin faţă de greşelile şi defectele mele. Dacă ar fi venit la mine, i-aş fi spus mult mai multe rele despre mine!”. Atunci călugărul acela s-a întors către acea persoană şi a spus: „Uite, frate, Părintele Proclu a spus că ai zis puţin, că nu l-ai ocărât cum trebuia!”. În clipa aceea, omul acela s-a liniştit.
Spune un Sfânt Părinte: „Când vei vedea că diavolul te va încolţi din toate părţile, aminteşte-ţi că singura ta armă pe care o ai la îndemână, şi care te va putea scăpa din mâinile lui, este Rugăciunea Inimii”.
Frate, aşa să ştii, atunci când te vei simţi încolţit de oameni să te bucuri, căci este un chin floare la ureche. De greu vei da atunci când te va încolţi diavolul, personal! Acolo va trebui să-ţi dovedeşti puterile cele bune! Toate ispitele care vin prin oameni sunt foarte uşoare, sunt nimica toată. Cele mai greu de biruit sunt ispitele satanei.
Un părinte înduhovnicit spunea odată: „Frate, dacă vreodată te va năpădi gândul de a spune ceva rău cuiva, tu să spui aşa: Îi voi spune mâine! Mâine îi voi spune pentru azi!”. Să răbdăm, pentru Dumnezeu, măcar până mâine!
Filosofii şi Părinţii cei sporiţi de altădată, dacă erau ocărâţi de cineva, tăceau din gură. Astfel se smereau, spunându-şi că ei sunt cei mai păcătoşi oameni de pe faţa pământului. Să le urmăm exemplul şi, dacă vom avea răbdare, vom fi spre câştig. Fără răbdare, omul va fi mereu spre pagubă. Dacă cineva vine şi mă laudă, eu trebuie să mă gândesc, să-mi întreb conştiinţa dacă este bine că sunt lăudat. Atunci voi vedea că nu mai am nevoie de lauda aceea şi nici de altele, căci conştiinţa este glasul lui Dumnezeu.
Sursa: Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, Braşov, 2010, pp. 60-61.