Tămâierea se face acasă odată cu începutul rugăciunilor. Se aprinde tămâie și se pot tămâia și sfintele icoane; aceasta se face de către un bărbat cu credință, dacă nu este se poate face și de o creștină curată în acel timp. Este bine să se tămâie toate camerele. De asemenea, se mai pot tămâia vase, haine sau mâncare de pomană, înainte de a le împărți, cum e cazul la sâmbăta moșilor; și se mai poate tămâia sâmbăta sau duminica, dimineața, la mormintele morților, până se începe slujba la biserică.
Tămâia însoțește, de asemenea, orice act de cult, orice slujbă sau rugăciune săvârșite la biserică, la casa credinciosului sau în oricare alt loc. Tămâierea, înălțarea și răspândirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tămâie, reprezintă mărturisirea credinței și a supunerii noastre față de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se înalță spre cer că semn al jerfei noastre, al gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu cu mulțumire și încredere.
În același timp, tămâia binemirositoare este semn al prezenței lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a cărui prezența se face simțită ca aducătoare de pace, de liniște, de bucurie. Această dublă semnificație a tămâierii, ca semn al jertfei omului care se înalță spre Dumnezeu și ca semn al prezenței harului lui Dumnezeu care coboară din cer, este foarte frumos ilustrată de rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia înainte de a tămâia: Tămâie îți aducem Ție, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh.
Tămâia alungă forţele răului.
Ca semn al prezenţei Sfântului Duh dar şi ca mărturisire printr-un semn văzut, material, a credinţei noastre în Dumnezeu şi a faptului că ne supunem şi ne închinăm Lui, respingând orice alt stăpân şi orice altă putere, mirosul şi fumul de tămâie are puterea de alungare a oricăror forţe ale răului, de oriunde ar veni acestea, din partea oamenilor sau din partea vrăjmaşului diavol, dar mai ales, are menirea de a îndepărta prezenţa şi lucrarea diavolului şi a duhurilor rele. De aceea în popor se spune „fuge ca dracul de tămâie”.
Cum se aprinde tămâia?
Pentru aprinderea tămâiei se foloseşte un cărbune special, prezentat sub formă de praf sau pastile, care se aprinde uşor şi ţine mult. Acesta se poate procura de la mănăstiri sau biserici, iar în ultimul timp chiar de la magazine de obiecte bisericeşti. La ţară se folosesc de obicei, cărbuni aprinşi. Orice altă soluţie, cu multe beţe de chibrit sau cu vată îmbibată în spirt nu este recomandată şi nu este deloc eficientă. Aşa cum ne îngrijim de atâtea lucruri pentru nevoile noastre, mult mai puţin însemnate decât tămâierea casei, putem să ne îngrijim puţin şi de cele necesare rugăciunii şi sfinţirii casei noastre.
Ne vorbeşte Biblia despre folosirea lumânării şi a tămâiei?
Folosirea lumânărilor şi a tămâiei are temei în Sfânta Scriptură, în viaţa şi tradiţia Bisericii dintotdeauna. Să ne amintim numai pilda celor zece fecioare care aşteptau pe Mirele Hristos cu candele aprinse (Matei 25, 1-8), pe creştinii din Troa, adunaţi în jurul Sfântului Pavel într-o cameră de sus „unde erau multe lumini” (Fapte 20,8); „şi cele şapte sfeşnice de aur care înconjurau pe Fiul Omului în Liturghia cerească (Apocalipsa 1, 12-20). Tămâia este foarte obişnuită în cultul vechi-testamentar. Avem chiar reguli stricte privind folosirea tămâii la locul sfânt (Levitic 16,12…). În Vechiul Testament se vorbeşte despre „jertfe de tămâie pentru numele lui Dumnezeu” (Maleahi 1,11). Tămâia este asociată cu rugăciunea. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”, citim în psalmi (Psalm 140, 2). În Apocalipsă avem o imagine din Liturghia cerească parcă luată din Liturghia noastră de duminica: „Şi a venit un înger şi a stat la altar, având cădelniţa de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (8, 3-4).
Extras din Părintele Coman Constantin, Casa creștinului, Editura Bizantină, București, 1997
Sursa: ganduridinierusalim.com