Există numeroşi creştini care nu ştiu ce se petrece dincolo de uşile bisericii, reducând dreapta credinţă la sărbători, la riturile de trecere (botez, nuntă, înmormântare) şi la anumite superstiţii izvorâte dintr-o aşa-numită „teologie populară”. Pentru aceştia, botezul nu este altceva decât o celebrare familială privată, un eveniment monden impregnat de folclor religios, un prilej de „socializare creştină” sau perpetuarea mecanică a unei tradiţii seculare. Cunoaşterea şi pătrunderea înţelesurilor pe care le are botezul pruncilor în Ortodoxie ne ajută să nu lăsăm loc ignoranţei, indiferentismului şi nisipurilor mişcătoare ale confuziei religioase din zilele noastre.
Sfânta Taină a Botezului, ca taină a iniţierii creştine, are un rol deosebit în cadrul vieţii Bisericii. Botezul constituie mijlocul prin care omul care crede în Hristos se renaşte din apă şi din Duh la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii prin întreita afundare, în apă, în numele Sfintei Treimi, dobândind iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor celorlalte păcate săvârşite până în acel moment. Practica botezării pruncilor a ridicat de-a lungul timpului anumite reticenţe şi semne de întrebare în rândul eterodocşilor, unele confesiuni creştine amânând săvârşirea Botezului până la adolescenţă sau maturitate, când fiecare poate să-şi mărturisească liber dorinţa de a fi botezat.
Ca Taină, Botezul a fost instituit de către Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi, când S-a arătat Apostolilor şi i-a trimis la propovăduire prin cuvintele „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28, 19-20). De necesitatea botezului în procesul mântuirii ne încredinţează Însuşi Mântuitorul când spune: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5) şi în alt loc: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Prin aceste cuvinte ni se arată atât importanţa acestui act, cât şi urmările în cazul săvârşirii sau nu a acestuia, căci cel ce se supune devine membru al Bisericii Sale şi, prin respectarea poruncilor, moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Cel ce nu primeşte botezul se autoexclude de la mântuire.
Sfânta Scriptură nu oferă date exacte despre botezul copiilor, în sensul de a recomanda sau a descrie în mod clar botezarea lor. Ţinând cont de faptul că Botezul era legat de propovăduirea Evangheliei către adulţi şi de convertirea acestora, această lipsă ni se pare firească. Indirect însă, din Noul Testament reiese limpede că pruncii sunt chemaţi spre Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19, 14; Luca 18, 16), ceea ce nu este cu putinţă în afara lui Hristos şi a Bisericii Sale, El fiind uşa spre Împărăţie (Ioan 10, 9). Prin urmare, încă din veacul apostolic, copiii erau botezaţi şi consideraţi membri ai Bisericii. În privinţa aceasta, Mântuitorul nu a stabilit nicio vârstă sau limită de vârstă pentru primirea Botezului, ci a arătat doar faptul că primirea Botezului este de o importanţă vitală pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.
Cu siguranţă, între miile de iudei şi păgâni botezaţi după predica Sfântului Apostol Petru, în Ierusalim (Fapte 2, 1-41), erau şi copii mici care îşi însoţeau părinţii la praznicul Cincizecimii. Mai mult, nicăieri în Noul Testament nu există vreun caz când pruncii născuţi din părinţi creştini şi crescuţi de aceştia să fi fost botezaţi la vârsta adolescenţei sau ca adulţi.
Ca argument pentru practica botezului copiilor, ne putem referi deci la botezarea unor familii întregi de convertiţi. În textele Noului Testament sunt mai multe mărturii în acest sens. Astfel, când Sfântul Apostol Pavel face corintenilor referiri legate de misiunea sa, precizează că a „botezat şi casa lui Ştefana” (I Cor. 1, 16); în cazul vânzătoarei de porfiră – Lidia – a fost botezată „ea şi casa ei” (Fapte 16, 14-15), iar în alte locuri se menţionează despre temnicerul din Filipi care „s-a botezat el şi toţi ai casei lui” (Fapte 16, 30-33); despre Corneliu sutaşul aflăm că „s-a botezat cu toată casa lui” (Fapte 10, 44-48). Din aceste exemple se observă clar că s-au botezat şi copiii, nu doar părinţii lor. Comentatorii biblici sunt unanimi în a înţelege prin „casă” atât „familia naturală”, soţ şi soţie, cât şi copiii, personalul de serviciu, sclavii, ba chiar cei legaţi de ea prin interese ori afaceri.
Părinţii Bisericii dau felurite denumiri botezului: „baie” sau „scăldătoare” (Clement Alexandrinul, Sfântul Ioan Gură de Aur), „apa vieţii” (Iustin Martirul şi Filozoful), „taina luminării” (Sfântul Grigorie de Nazians), „apă mântuitoare” (Sfântul Ciprian). Tertulian este unul dintre primii autori ai Antichităţii creştine care menţionează prezenţa naşilor ca garanţi ai candidaţilor, în special pentru copii. Începând cu secolul al VI-lea, catehumenatul intră în declin şi se generalizează botezul copiilor (pedobaptismul).
„Frigul şi întunericul ne pot asedia, răul se poate oşti împotriva noastră, dar nu pot înfrânge cu desăvârşire rersorturile noastre lăuntrice, nu ne pot devasta sufletul, deoarece purtăm în noi focul botezului. Suntem botezaţi cu apă, desigur, dar apa aceasta e foc şi e Duh, în chip invizibil, tot astfel cum şi pâinea şi vinul din Sfânta Împărtăşanie nu sunt pâine şi vin, ci Trupul şi Sângele lui Hristos” (Nicolae Steinhardt).
În contextul lumii de astăzi, problema păstrării copiilor în Biserică este capitală, ea putând fi rezolvată prin asumarea de către naşi şi părinţi a rolului lor activ în creşterea şi formarea creştinească a celor care reprezintă nu doar viitorul, ci mai ales prezentul unui popor majoritar ortodox.
Lect. Vasile Crețu
Sursa: Ziarul Lumina