„Nu ţi se mai cere să aduci pe lume oameni „de nădejde” ai societăţii care să lupte pentru propăşirea ei sau pentru apărarea patriei sau pentru construirea societăţii multilateral dezvoltate. Ţi se cere un consumator de nădejde, iar pentru asta trebuie să te asiguri ca ai suficienţi bani în cont”.
Cum a ajuns copilul un produs de lux? Poate că cel mai scump şi costisitor produs de lux, cu costuri mari de întreţinere, pe care ţi-l poţi permite după mult timp, ca pe un trofeu al întregii vieţi… Copilul apare sau vine ultimul: după casă, după maşină, după călătorii, după „carieră”. Oricum, după ce ai o anume solidă situaţie… Biologia umană este anexată socialului, mintea mentalităţii, dorinţele noastre cele mai intime – pieţei. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi probabil pentru totdeauna, chiar dacă nu pentru toţi. Te cutremuri să vezi cât de multă statistică se află într-un om şi cum cele mai calde sentimente şi fierbinţi impulsuri ale omului sunt controlate de instanţe aflate dincolo de el, ale căror comandamente bietul om le confundă cu propriile sale acte sale de voinţă, cu deciziile luate în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză. Când omul strigă „vreau!” de fapt altcineva îi şopteşte: „trebuie!”
Crearea lui Adam din lut nu este doar un mit… Omul, mintea şi sufletul său sunt de o plasticitate extremă, infinit configurabilă, ce pot lua orice formă le este impusă din afară. „Substanţa” cugetătoare a fiinţei umane, acel res cogitans este de fapt… plastilină. O plastilină care se crede dotată cu liber arbitru. Iată de pildă copilul, procreerea…
Nemaidorindu-şi copii sau făcându-i într-un mod controlat, planificat şi asigurat, oamenii acţionează, fără să-şi dea seama, la comanda societăţii de consum în care trăiesc. Căci societatea noastră actuală nu mai are nevoie neapărat de o cantitate mare de oameni, ci de consumatori de calitate. Societatea bazată pe producţie avea nevoie de forţă de muncă, în consecinţă cererea de copii era mare, fapt care se reflecta în interiorul fiinţei umane ca dorinţă-obligaţie, ca înclinaţie-datorie de a zămisli mulţi copii, copii apţi pentru muncă. O confirmă practica de a introduce cât mai devreme copiii pe piaţa muncii, de a le valorifica cât mai devreme capacitatea productivă (un singur exemplu: copiii-mineri din secolul al XIX-lea, ce coborau în mină alături de taţii lor, în condiţii grele de muncă, de pe la 7-8 ani).
Societăţile războinice cereau şi ele o cantitate mare de copii din motive lesne de înţeles. Valorizarea băieţilor în defavoarea fetelor are, evident, şi ea o raţiune social-economică: bărbatul este mai dotat de la natură cu o forţă fizică mai mare decât a femeilor – lucru cât se poate de util în vremuri trecute atât pentru producţie cât şi pentru război. Dorindu-şi băieţi mai mult decât fete, oamenii nu făceau decât să răspundă unei cerinţe a societăţii în care trăiau. Dorinţa lor nu era decât cerinţa internalizată a tipului de societate, o nevoie economică transfigurată într-o năzuinţă intimă.
Astăzi, societatea noastră nu mai are nevoie nici de băieţi, nici de mulţi copii, are suficiente mijloace performante non-umane prin care-şi poate asigura, cu o minimă implicare a omului, funcţionarea optimă atât pentru producţie, cât şi pentru război. În urma procesului de continuu progres tehnologic, necesarul de resurse umane s-a redus dramatic şi încă descreşte. Automatizarea şi robotizarea actuale presupun un număr infim de manipulatori şi, datorită gradului redus de implicare a factorului uman, o pregătire de specialitate tot mai sumară, mai rapidă şi mai eficientă…
Diferenţierea sexuală devine şi ea, din aceleaşi motive, indiferentă din punct de vedere economico-social (forţa fizică nu mai este necesară nici în procesul de producţie, nici în războaie – orice mare confruntare nu va mai fi de acum înainte decât o conflagraţie a butoanelor). Datorăm principiilor iluministe ideile şi motivele pentru care femeia este egală cu bărbatul, dar faptul că azi respirăm într-un aer complet egalitarist are o origine pur economică: indiferenţa de care vorbeam mai sus, inutilitatea diferenţierii sexuale în tipul de economie actual. (Un prieten ceva mai vârstnic îmi vorbea despre căderea în desuetudine a muşchilor bărbatului – care nu mai folosesc la nimic, nici măcar să care bagajele unei femei, pentru aşa ceva există… trolerul!
Înfăţişarea bărbatului este în plin proces de redefinire, dar constanta tuturor invenţiilor pe această temă – „metrosexualul, ubermetrosexualul, neosexualul sau tehnosexualul” – este configurarea unui bărbat în absenţa atributelor clasice ale masculinităţii: putere fizică, muşchi, agresivitate. Un erou precum Hercule va deveni complet ininteligibil generaţiilor viitoare cărora, înainte de o banală vizită la muzeu, va trebui să li se ţină lecţii introductive serioase pentru a înţelege ce înseamnă excrescenţele de pe braţele bărbaţilor reprezentaţi în operele de artă.) Astăzi ţi se cere să aduci pe lume nu un copil, ci un client.
Mă întorc la dorinţa actuală de a (nu) avea copii. Societatea actuală, bazată pe consum, nu ţine neapărat să aibă copii – mai mult decât limita de supravieţuire demografică. Important pentru ea este să aibă consumatori de calitate, capacitaţi cât mai devreme în acest sens. Dacă faci un copil, trebuie să te gândeşti cu foarte mare grijă dacă ai ce-i oferi! De fapt, în spatele acestui aparent atât de „responsabil” principiu al parentalităţii se ascunde imperativul economic: trebuie să faci un copil în stare să consume cât mai mult şi cât mai devreme – telefoane mobile, laptopuri, excursii, îmbrăcăminte, produse farmaceutice, vitamine, televiziune, internet, cinematograf. Vizitele la mall-uri, la hypermarketuri sunt subînţelese. Astăzi ţi se cere să aduci pe lume nu un copil, ci un client. Un client cât mai potent, un client pe care eşti învăţat cum să-l înveţi să ceară, să consume, să cumpere. Răsfăţul nu mai este demult un viciu al educaţiei, ci principiul fundamental al pedagogiei actuale. „Fă-ţi copilul fericit şi cumpără-i…”
„Fii un părinte perfect şi oferă-i copilului tău…” sunt sintagme omniprezente în reclamele destinate acestui segment de piaţă. Un asemenea copil-cumpărător, un asemenea copil-client necesită într-adevăr un capital serios, implică o investiţie financiară susţinută. Nu ţi se mai cere să aduci pe lume oameni „de nădejde” ai societăţii care să lupte pentru propăşirea ei sau pentru apărarea patriei sau pentru construirea societăţii multilateral dezvoltate. Ţi se cere un consumator de nădejde, iar pentru asta trebuie să te asiguri ca ai suficienţi bani în cont. S-au dus vremurile în care „unde mănâncă unul, mănâncă şi al doilea şi unde mănâncă al doilea, mănâncă şi al treilea”, s-au dus vremurile în care se spunea „unde apare un iepure, creşte şi o tufă”, s-au dus vremurile în care copilul avea nevoie doar de hrană, de câteva jucării şi de hăinuţe – care puteau fi de altfel reciclate de la fraţii mai mari. Astăzi nevoile elementare ale fiinţei umane pot fi satisfăcute mult prea uşor (hrana, dar şi căldura, igiena, adăpostul, securitatea, sunt mai ieftine şi mai accesibile ca niciodată) pentru a mai pune accentul pe ele. Alte dorinţe sunt inventate şi implementate în sufletele copiilor iar, mai întâi, în ale posibililor părinţi care pot decide că e mai bine să nu ai deloc copii decât să-l supui nefericirii de a nu deţine un gadget de ultimă generaţie. Pentru societatea actuală este mai profitabil să aibă copii Down cu părinţi avuţi decât copii sănătoşi cu părinţi săraci. Spartanii îşi zdrobeau de stânci băieţii cu beteşuguri („dizabilităţi” în limba de astăzi), astăzi suntem pe cale să-i zdrobim pe copiii fără niciun sfanţ în buzunar. Şi într-o parte şi în cealaltă un nou-născut este declarat viabil dacă este funcţional, util societăţii în care s-a născut. Un copil cu handicap este o comoară pentru societatea actuală dacă este susţinut de părinţi înstăriţi: proteze, medicamente, tratamente – de la natură înzestrat cu atâtea nevoi, atâtea lucruri îi sunt necesare că furnizorilor le lasă gura apă… În jurul lui, ca de altfel în jurul oricărui copil, roiesc astăzi ei, furnizorii de bunuri şi servicii, mai ceva decât magii în jurul pruncului Iisus, cu singura diferenţă că darurile lor sunt contra-cost!
Paradoxal sau nu, un copil singur la părinţi consumă mai mult (deci este mai valoros pentru societatea de consum) decât un copil care mai are un frate sau o soră. Copilul de astăzi – faţă de care ai datoria, ne învaţă mai mult sau mai puţin subliminal societatea actuală, să te gândeşti înainte de a-l naşte, dacă ai ce-i oferi – este copilul-cerere. Eşti învăţat că trebuie să aduci pe lume o cerere, o fiinţă care să ceară – cât mai mult! – şi că trebuie să ai un portofel pe măsură astfel încât să dai răspuns tuturor solicitărilor sale. De aceea majoritatea oamenilor – atunci când se decid să aibă copii – se decid târziu (după ce dobândesc capitalul necesar investirii în copilul-consumator) şi se limitează la unul singur.
Mai bine unul şi să-i poţi oferi totul – cred bipezii de azi – decât doi sau trei şi să le oferi ceva mai puţin decât totul. Un calcul care, din nou, convine foarte bine societăţii: un copil singur la părinţi este mai lacom, mai egoist, mai centrat pe sine, mai predispus să facă „febra cumpărăturilor” (ce clişeu sugestiv!) decât unul care mai are fraţi cu care este nevoit să înveţe să împartă, în raport cu care îşi limitează dorinţele şi, lucru esenţial, cu care îşi poate petrece timpul altfel decât cheltuind şi satisfăcându-şi nevoile strict personale. Paradoxal sau nu, un copil singur la părinţi consumă mai mult (deci este mai valoros pentru societatea de consum) decât un copil care mai are un frate sau o soră.
Nu mai demult de o generaţie-două în urmă erau încă bine ştiute beneficiile economice (pentru familie) şi psihologice ale generării mai multor copii: fraţii se susţin reciproc, cei mai mari îi cresc pe cei mai mici, la vârste mai mari fiecare susţine familia de provenienţă, care devine şi mai puternică, şi mai stabilă. Echilibrul psihic al individului este mult mai asigurat atunci când are fraţi decât atunci când este singur pe lume. Fraţii rămân, unul pentru altul, substitut al părinţilor după ce aceştia mor. Ce nevoie are însă societatea actuală de o familie mare ce riscă să devină o comunitate cvasi-autarhică şi de un individ care nu trebuie să apeleze la serviciile ei contra-cost? Un frate este de multe ori cel mai bun prieten, cel mai bun psiholog, cea mai apropiată, promptă şi filantropică bancă (îţi împrumută bani fără dobândă, fără garanţii, sau chiar fără să ţi-i ceară înapoi). Un sprijin gratuit pe termen nedeterminat („sângele apă nu se face!”) care concurează absolut neloial cu toate societăţile financiare, bancare, sau de sprijin psihologic.
E absolut evident că societăţii actuale îi convine mult mai bine un om singur (şi deci mai vulnerabil) decât un om care face parte dintr-o comunitate fundamentată pe legături de sânge şi care-i poate satisface nişte nevoi ce altfel nu pot fi satisfăcute decât contra-cost. Părinţii devansează şi excedează solicitările progeniturii, fie oferindu-le copiilor lor lucruri în exces, fie lucruri de care nu au nevoie, copleşindu-i cu obiecte sau servicii faţă de care nu a existat niciun interes prealabil. Odată trezită însă, dorinţa copilului-cerere este insaţiabilă. El funcţionează în felul acesta conform programului pe care l-a primit, el îşi face în felul lui încă de la cele mai fragede vârste datoria faţă de societate!
El ştie că trebuie să ceară şi o va face până la ultimele consecinţe. Părinţii la rândul lor îşi fac datoria oferindu-le copiilor tot ce vor sau mai mult decât atât. Niciunul din ei, nici copiii, nici părinţii nu-şi imaginează că dorinţele, sentimentele, emoţiile lor, darurile pe care şi le fac, zâmbetele şi lacrimile lor ascultă de poruncile ferme ale unui supra-eu intransigent, ce nu admite contrazicere şi abatere. Nu-şi pot imagina că sufletele lor execută, se supun unor comandamente primite de la o raţiune social-economică. Cred că sunt liberi şi umani, unii oferind, ceilalţi primind cât mai mult, tot mai mult…
În istoria sterilizării, nu a mai existat cred vreo metodă mai eficientă de sterilizare decât sterilizarea psihologică din vremurile noastre. Niciunuia dintre cititori nu-i este străină cred imaginea mamei sau a tatălui care-şi plimbă copilul de câţiva anişori prin supermarket întrebându-l ce vrea, ce doreşte să mănânce dimineaţa, la prânz, seara… Vezi copii cu caşul la gură alcătuind meniuri complicate, punând în căruciorul la care abia ajung caserole cu ouă, pachete de unt, cutii de brânză cu mucegai, sticle de şampanie (pentru copii, varianta încă nealcoolică). Am văzut copii mici irezistibil atraşi de frigidere, maşini se spălat, aparate de aer condiţionat şi implicaţi activ – responsabilizaţi devreme, deh! – în achiziţionarea lor. Copii care decid unde îşi va petrece familia lor vacanţa şi care rezervă biletele online…
Un asemenea copil este greu să ţi-l permiţi… Şi crezi că eşti un om responsabil atunci când te gândeşti că mai bine nu faci un copil decât să nu ai ce-i oferi… Sau să aştepţi până ce devii suficient de înstărit ca să-ţi permiţi un Pantagruel… Nu eşti de fapt decât un sclav, o sculă, o unealtă a societăţii de consum care-ţi porunceşte să-i livrezi numai clienţi cu dare de mână, cheltuitori, avizi, lacomi, insaţiabili. Iar dacă nu poţi, e mai bine să te auto-sterilizezi. Sterilizarea nu se mai practică – precum în trecutul de tristă amintire – prin verdicte judecătoreşti prin care oamenii cu diferite dizabilităţi sunt condamnaţi la a nu se reproduce; astăzi este voluntară, benevolă.
Eugenia a atins un grad de perfecţionare imposibil de prevăzut în vremea naziştilor de pildă: omul se sterilizează de unul singur din momentul în care trebuie să recunoască – în faţa societăţii de consum neiertătoare – că este atins de cea mai gravă dizabilitate: aceea de a nu avea suficienţi bani pentru a aduce pe lume un consumator puternic, un client sănătos, un mâncău şi un cheltuitor desăvârşit. În istoria sterilizării, nu a mai existat cred vreo metodă mai eficientă de sterilizare decât sterilizarea psihologică din vremurile noastre.
sursa http://adevarul.ro/