Am citit un articol foarte interesant, in urma cu cateva saptamani, ce mi-a captat intreaga atentie. Titlul era unul destul de indraznet: “Oamenii religiosi sunt periculosi” si, mai mult decat atat, articolul era scris de un episcop ortodox, lucru care il facea si mai provocator.
Urmatorul fragment il rezuma cel mai bine: “Voi cei care mergeti la biserica, cum v-ati folosit duhovniceste in Biserica? Dupa cum am spus ieri, mergeti la locuri sfinte, ii vedeti pe parinti, vedeti sfintele moaste, vedeti Muntele Athos, vedeti icoana Maicii Domnului din Tinos, vedeti totul, si acum va intoarceti. In definitiv, cum ar trebui sa ne foloseim de toate aceste lucruri? S-au schimbat inimile noastre? Am devenit mai smeriti? Suntem noi mai buni? Am devenit noi mai blanzi in casele noastre, in familiile noastre si in manastirile noastre, sau la locul de munca?”
Uimitor! Aceste cuvinte m-au lovit ca o caramida, deoarece este foarte usor sa spui “Sunt un om dus la biserica, respect aceasta si urmez acelui parinte, rostesc toate rugaciunile randuite”, dar conteaza aceasta daca faptele, pe care le presupune mersul la biserica, nu sunt in aceeasi masura continuate intotdeauna prin comportamentul meu si prin atitudinea pe care o am fata de Dumnezeu si fata de semeni?
Daca postesc si aceasta ma face mai ursuz, senzual si manios, poate acest lucru nu imi este benefic.
Daca ma rog mai mult si merg constant la biserica iar aceasta imi aduce in minte judecarea semenilor si lauda de sine, poate ca acestea nu ma ajuta asa cum ar trebui.
Daca ii miluiesc pe saraci insa nu din toata inima sau manifestand un sentiment de superioritate, poate ca nu fac ceea ce trebuie.
Avem aceste experiente? De ce se intampla astfel? Cum este posibil ca facand ceea ce voieste Dumnezeu sa nu ne foloseasca? Trebuie sa incetam sa le mai facem, deoarece nu sunt folositoare pentru noi?
Toate aceste fapte sunt benefice pentru noi, nu incape indoiala; insa, pentru a fi transformati de catre ele, la baza lor se afla un element esential legat de vointa noastra. Asa cum indeplinirea exterioara a lor nu ne poate indreptati, nu putem astepta ca Dumnezeu va face totul pentru noi. Adevarata transformare a omului cazut se poate petrece doar ca o conlucrare dintre harul lui Dumnezeu care transforma si vointa omului de a se lasa transformata.
Cantarile cu adevarat miscatoare de suflet trebuie sa ne schimbe spre a ne face mai toleranti cu oamenii din jurul nostru, la biserica sau oriunde altundeva, mult mai atenti la nevoile altora, mult mai dornici sa facem primul pas atunci cand comunitatea noastra are nevoie de ajutorul nostru.
Trebuie sa fim transformati spre a dori sa impartasim cu bucurie cu Biserica noastra, mai mult din timpul, talentul si lucrurile pe care le pretuim, pentru marea tinta a mantuirii, nu doar ca indivizi, ci ca o comunitate sfanta de frati si surori intru Hristos.
Daca nu se intampla aceasta, daca nu suntem transformati de ceea ce facem, daca nu devenim mai smeriti, mai toleranti, mai implicati si mai iubitori, atunci trebuie sa consideram probabil ca nefiind necesar ceea ce facem, ci de ce facem. Poate fi o dovada a faptului ca urmam Biserica Ortodoxa ca pe o religie obisnuita si nu ca pe un mod actual de viata.
Este possibil sa nu ne fi insusit scopul si intentia credintei noastre. S-ar putea sa avem nevoie de timp pentru a ne re-examina pe noi insine cu grija si sinceritate tinand seama de sprijinul unui duhovnic, de ajutorul potrivit pentru a afla si vindeca ceea ce ne impiedica sa ne transformam dintr-o persoana religioasa la nivel exterior intr-o persoana credincioasa.
Biserica, asa cum Parintii o descriu, este un spital pentru noi toti, care, mostenind o fire cazuta, suferim de numeroase boli duhovnicesti care ne impiedica sa fim ceea ce Dumnezeu voieste sa devenim. Biserica ofera locul, mijloacele si medicii pentru a ne ajuta sa ne vindecam, biruind neputintele naturii cazute. Postul, rugaciunea milostenia si tot ceea ce Biserica ne supune atentiei nu sunt un scop in ele insele, ci unelte vindecatoare si transformatoare, pentru a dobandi asemanarea cu Dumnezeu, singurul medic al sufletelor si al trupurilor noastre.
Fie ca toate aceste eforturi pe care in aceste zile sfinte incercam sa le dobandim dupa putinta, sa fie rasplatite prin vederea plina de slava a Luminii “line” a Invierii lui Hristos.
Fie ca aceasta Lumina sa straluceasca in adancul sufletelor noastre, transformandu-ne in lumina si aducandu-ne pe noi toti in comuniune cu Hristos „Soarele dreptatii”.
Arhimandrit Vassilios Papavassiliou